DESPRE REPREZENTĂRILE TIMPURILOR

Discuţiile despre timp rămân întotdeauna deschise – este un subiect care nu se va epuiza nicicând. Putem doar să ne mai gândim la ceva, din când în când, cu speranţa că ne putem da seama de mai multe amănunte ale vieţii noastre pe acest Pământ. Vom continua discuţiile noastre despre timp în viitor, deocamdată însă consider că este necesar de discutat despre ceva cu care ne mai întâlnim uneori în viaţă, dar nu ne prea dăm seama ce legătură are cu profunzimile gândurilor despre timpuri şi vremurile care s-au marcat prin el. Este vorba despre vremea aşteptărilor noastre.
Adică, ce dorim să se petreacă şi ce se petrece în realitate. Ce putem face ca ceva să se petreacă sau nu. Avem aşteptări optimiste, pesimiste sau de necrezut, de neaşteptat să se petreacă: fie ele bune, plăcute, frumoase sau nu. Facem sau primim predicţii conform extrapolărilor oferite de societate în perioada, şi cu evenimentele pe care le ştim. Descoperim însă că lucrurile pot lua întorsături neaşteptate, care se desfăşoară cu puteri nebănuite. Şi aşa am inventat cuvântul "fractal": căruia i se face şi o adevărată biologie matematică (da, da!!!). În anumite condiţii, unele mecanisme nu funcţionează şi ştim treptat şi de ce: apar mereu noi variabile pe care nu le-am luat în calcul şi imediat ce descoperim posibilităţi de calcul, punem totul în tiparele ce decurg din logica desfăşurată sub ochii noştri.
De unde vine dorinţa aceasta acerbă a unora de a matematiciza totul, de a descoperi formule matematice – adică tipare conform cărora fenomenele din viaţa noastră apar, se dezvoltă, se multiplică şi apoi se pierd: ori prin împrăştiere, ori prin implozie, moarte: dispariţie, ieşire din schemă.
Pe de altă parte, există oameni care iubesc doar forma, iar tiparul după care formele frumoase apar şi dispar nu intră în interesul lor general. Cele două categorii de oameni par, la prima vedere, despărţiţi de rifturi, canale (căci văile sunt prea mici!!) lungi şi adânci. Par să se dispreţuiască reciproc, deşi mulţi găsesc, dacă se plac ca oameni, chiar şi căi de acces unii către alţii. Fiecare place ceva, fiecare vibrează puternic la ceva. Fiecare însă, fără să ştie, se sprijină unul pe altul, pe căi de reprezentare pe care le vor înţelege mai târziu. Şi atunci se vor accepta unii pe alţii, vor accepta că fără să ştie s-au sprijinit unii pe alţiii, că şi-au dezvoltat în mod uimitor mecanismele trăirii în viaţa de zi cu zi. Dar ceea ce este şi mai important în lumea pe care ei o sprijină, fără să ştie cum, este faptul că fiecare îşi dezvoltă în felul propriu: creativitatea, inventivitatea, dar şi înclinaţiile native către valorificarea potenţialului personal şi de grup, potenţialul de înţelegere a extinderilor propriilor limite, acolo unde orice "bun simţ" le vede şi le acceptă ca fiind posibile. Imposibilul devine astfel posibil, posibil de acceptat, de explorat, de dezvoltat şi de depăşit în continuare. Căci pe acelaşi drum, deschiderile apar prin porţi nebănuite, chiar dacă la stânga sau la dreapta bariera, sau zidul, sau frontiera pare să existe în continuare. Intuiţiile dau curaj şi fiecare om merge mai departe pe drumul său, niciodată barierat cu adevărat: întotdeauna, de fapt, cămila trece prin urechea acului. Cum?! Pentru că nu ştie (dar va şti cândva) câţi – nenumăraţi – au muncit pentru ca punctul să se facă cerc, cercul să se lărgească prin puterea altor necunoscuţi, lumina înţelegerilor să irumpă acolo unde sufletul abătut credea a fi o fundătură…
De fapt nimeni, niciodată, nu a fost în vreo fundătură. Dar nu ştim asta şi propriile noastre încredinţări ne conduc la durerea unor asemenea constatări. Închidem ochii pentru o clipă, şi când îi redeschidem vedem totul schimbat în jur.Şi nu ştim de ce.
În primul rând pentru că nu avem curajul să mai închidem ochii, din când în când. I-am odihni. Am aschimba peisajul, cum bine spun oamenii. Ruşii şed înainte de orice plecare. Celţii, pe vremuri, beau o cană cu băutură uşoară, înainte de a pleca la drum. Românul se uită în urmă şi vede altfel perspectiva din faţă. Este o oprire din ritm şi o schimbare de ritm. Si tocmai de aceea sufletul, odihnit o clipă, schimbă întreaga viziune. Şi astfel merge mai departe, împrospătat, înţelegând din ce în ce mai multe lucruri.
Să revenim, acum, la cei care iubesc cifrele, tiparele, şi la cei care iubesc frumosul în desfăşurarea lui imagistică. Dacă profesorii de matematică le-ar spune de la bun început elevilor lor că matematica nu leagă – ci eliberează creativitatea omului, s-ar putea să avem mai mulţi elevi cu note mari la matematică decât avem acum. Dar şi mai mulţi oameni care ar iubi frumosul, ordinea, curăţenia. Aţi crede că este aberant ce spun eu, dar cred că nu este aşa.
Matematica nu îngrădeşte, nu pune tipare, limite, aşa cum cred mulţi oameni. Ea crează o bază teoretică pentru extinderea unei creaţii, pentru împânzirea creaţiei în sfera universului cunoscut. Majoritatea lucrurilor care ne înconjoară au la bază, într-o formă sau alta, calculul matematic. Şi eu l-am urât, când părinţii mei m-au obligat să fac realul, deşi eram plină ochi de dorinţe şi abilităţi umaniste. Nu au gândit ei atunci ceea ce gândesc eu acum, dar eu zic că a fost un soi de destin care m-a ajutat să înţeleg mai multe lucruri şi să nu mă împrăştii, ci să caut şi sinteza, acolo unde nu intră cantitatea. Şi multe altele, la fel.
Lumea creaţiei umane este frumoasă pentru că există şi visătorii umanişti care nu înţeleg (încă) matematica, dar visul ce-şi deschide aripile din sinea lor înfrumuseţează nespus de mult rigiditatea cifrelor celorlalţi. Sufletul preocupat de abstractizări aparent aride se înalţă pe aripile celor care duc frumosul în lume, fără să bănuie măcar ceea ce fac. Se sprijină mereu unii pe alţii şi nu au habar. Se pregătesc intens unii pe alţii pentru a deveni universalizaţii zilei de mâine.
Un "mâine" care va fi frumos şi liniştit, căci oamenii se vor înţelege în curând tot mai mulţi unii pe alţii, devenind astfel conştienţi de tot ceea ce au de făcut, şi pot face, în continuare, sub soare. Inginerii vor crea şi vor răspândi frumosul, visat de umanişti. Nu se vor mai nega unii pe alţii, îşi vor zâmbi, echilibraţi, unii altora şi, cu toţii, îşi vor deschide sufletele dimensiunilor stelare şi pământene deopotrivă, înţelegându-le şi înţelegându-se astfel, perfect.
Este un "cândva" care nu mai are mult timp de aşteptat. Căci vine timpul împlinirilor aşteptărilor, la care au visat generaţii de-a rândul, cei dinaintea noastră. Poate cu noi cu tot, dar nu asta este important aici. Ne aşteptăm mereu la câte ceva, chiar poate trăim prea mult cu gândul la timpul împlinirii aşteptărilor, uitând că mereu construim câte ceva, acum, aici. Degeaba ni se tot spune că nu a fi "treziţi": fiecare este trezit pe felia lui de treabă, de destin, de om. Fiecare om crează ceva pentru umanitate, chiar şi aceia care distrug. Fără curajul lor de a distruge, alţii nu ar mai avea curaj să creeze. Fără ceea ce fac aici, nu vor avea curajul să încerce nicăieri, mult timp. Vor învăţa şi să nu distrugă: va fi pasul lor următor, greu: şi cei care construiesc azi – au distrus ieri.
Nimeni nu rămâne neînvăţat, oriunde în univers. Chiar ne aşteptăm să fim învăţaţi, chiar de către semenii noştri, să primim ceva de la ei – de la unul sau de la toţi cei peste 6 miliarde din jurul nostru. Cu toţii ne oferim ceva: un ajutor de creaţie, de gândire, de consolidare – a oricăror feluri de manifestare, în timpuri de învăţare şi în timpuri de estompare.
Am învăţat şi eu, în ultima vreme, ceva: Dumnezeu nu pedepseşte, ci măreşte rata creaţionistă plină de frumuseţe, de blândeţe, de condiţii bune, optime creaţiei. Totul conduce la diminuarea obişnuinţei de rău, agresiv, crud, intolerant. De care se va servi orice suflet, cu atât mai mult timp, cu cât rău a făcut mai mult în viaţă. Cu cât a denigrat şi a alungat mai mulţi oameni buni în viaţă, cu atât va avea mai mult parte de astfel de oameni, în perioada sa de învăţătură ulterioară. De frumuseţe, de gingăşie, de bunătate. Sufletul se dezmorţeşte, învaţă să aprecieze tot ceea ce este mai bun şi mai minunat în orice desfăşurare, oricât ar fi aceea de neplăcută. Învaţă că tot ceea ce este aparent greu şi neplăcut are puncte de sprijin în uşor şi plăcut, iar cu timpul fiecare dintre noi ajungem să descoperim pe zi ce trece, multe – din ce în ce mai multe – lucruri care la început ne-au părut grele nesuferite – şi pe care astfel ajungem să le înţelegem, să le apreciem, să le iubim. Să le înălţam în proprii noştri ochi, şi apoi în ochii altora, să ne înălţăm cu ele, şi cu toţii, în sfere pe care nici nu le-am bănuit cândva.
Multe comunicări vorbesc despre dimensiuni ale creaţiei universale care se sublimează acum şi în perioada urmatoare. Ele se referă în primul rând la cunoaşterea şi simţirea pe care le traversăm treptat, pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare, rezultat al creşterii celei stelare şi galactice. Nimic nu trece lăsând ceva în urmă, nimic în această lume nu se face fără înţelegerea tuturor. Nimic nu se schimbă fără o pregătire anterioară, a fiecărui om pe felia lui de înţelegere. De aceea ni se cere în primul rând să ne înţelegem reciproc: nu numai acolo unde se bate monedă pe compasiune, ci oriunde se află ceva în faţă căruia avem tendinţă de a nega. Este o dimensiune sufletească pe care cei care aspiră la înălţare nu trebuie s-o uite, căci înălţarea aşteaptă pe toată lumea. Cei care sunt azi în stare să o creadă trebuie să nu uite că nimeni dintre noi nu a făcut curăţenie prin toate ungherele, la fel ca şi cei care nici nu au visat încă la aşa ceva. Este important să ne îndreptăm atenţia către orice nivel, ca să putem accede azi, sau mâine, sau oricând, către nivele superioare.
Căci încă nu ştim bine ce sunt şi cum sunt acele nivele superioare.