Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

duminică, 14 august 2022

TEMA SACRIFICIULUI LA GEȚI

 

I. IDEI PRINCIPALE

1. Geții nu au făcut niciodată sacrificii: nici umane, nici animale sau vegetale pentru ”zei”: ei știau bine că Moșii (numiți ”zei” de către migratori) erau vii, trăiau alături de ei, îi îndrumau și ajutau, știind întotdeauna orice nevoi au oamenii și anticipau prin a-i îndruma în orice situație din viața lor. 

2. Sacrificiul personal și comunitar venea numai în situație de război, de apărare a vieții, a comunității și tradiției primordiale lăsată moștenire din generație în generație: 

 – sacrificiul umanității, baza de trăire și evoluție a omenirii în etapa planetară nouă: renunțarea prin voință proprie la capacitățile mentale și astrale, pentru dezvoltarea capacităților de natură fizică: de percepție, hrănire, comunicare și creație materială. 

 – sacrificiul personal: necesitatea de a încălca legile de protecție a vieții;

 – sacrificiul comunitar: sacrificarea vieții atacatorilor pentru apărarea neamului propriu care urma sarcinile moștenite de la generațiile anterioare. 

II. DETALII, DISCUȚII

Cei apropiați blogului știu bine că am discutat de multe ori că este vorba de cu totul altceva cu privire la faptul că geții își sacrificau tinerii aruncându-i în sulițe de pe o înălțime, pentru ca sufletele lor să ducă lui Zalmoxis dorințele poporului. Oameni cunoscători și înțelepți – recunoscuți, și știm bine acest lucru – au relatat despre faptul că geții erau cei mai înțelepți dintre traci, deci ei nu puteau face asemenea lucru și să fie astfel numiți. Iar pe de altă parte oricum ei nu puteau face așa ceva sub nicio formă, întrucât Zalmoxis era viu, trăia printre ei, îndrumând Moșii (pe care alte popoare din jur îi numeau zei) și întreg poporul get, fără nicio deosebire între oameni. Realitatea pe care alții, migratori în ținuturile lor, nu o mai cunoșteau de mult timp la nivel de mase – ci numai puțini oameni, aflați în serviciul conducătorilor – era că foloseau călătoriile astrale în care în care sufletul omului ”se arunca” în ”sulițele soarelui”, și nicidecum în sulițe de fier, pentru a cerceta realitatea lumii în care trăiau, în permanentă modificare. 

Nu era singura dată când romanii foloseau devieri intenționate de la realitatea pe care de altfel o cunoșteau bine, pornite de la conducători și răspândite în poporul lor ținut la întuneric intelectual pentru a rămâne doar luptători sau muncitori. Cu privire la Iisus Hristos au răspândit ideea că apostolii s-ar fi hrănit la propriu cu trupul lui astfel sacrificat și i-ar fi băut sângele astfel vărsat. Ceea ce știm bine, cât se poate de clar, că nu era câtuși de puțin adevărat. 

Dar într-un anume fel, sacrificiul ca atare era cunoscut – și recunoscut, conștientizat efectiv – din vechimile poporului lor păstrându-se cunoașterea sacrificiilor pe care străbunii le făcuseră spre binele tuturor, spre binele trăirilor tuturor, al evoluțiilor lor. Oamenii, la unison, sacrificaseră capacitățile lor spirituale – mentale și astrale – în favoarea celor fizice, necesare trăirilor lor pământene. Așa trebuia să fie, pentru ca omul, în cursul existenței sale eterne, să învețe să-și dezvolte permanent și forțele fizice, alături de forțele mentale și astrale, și multe alte feluri de forțe pe care orice ființă putea să le dezvolte în eternitatea și infinitul spațiilor și ele eterne… Din generație în generație erau transmise asemenea eforturi de concentrare pe simțurile corpului fizic, pentru a lăsa corpul astral și corpul mental să-și diminueze capacitățile lor naturale: știind foarte bine că totul va fi pentru o perioadă relativ scurtă de timp planetar, după care toate vor reveni la normalul mental, astral și fizic dinainte, toate la un loc și fiecare armonios dezvoltate pentru a fi de folos nu numai omului, ci întregii naturi în mijlocul căreia trăia. Era important ca fiecare generație să transmită urmașilor intactă amintirea sarcinilor fundamentale ale acestor vremuri: 

 – să păstreze credința în divinitate (alcătuită din cei numiți în grup de ei ”Făuritorii Dintâi”); 

 – să conserve viața sub orice formă și tradiția primordială moștenită în neam. 

Așadar să înțelegem că a fost vorba de un adevărat sacrificiu uman – în cel mai profund adânc al ei, urmând linii ample de înțelepciune milenară. În general sacrificiul trebuia să fie folosit în acele vremuri, și cele ce urmau să vină, profund conștient atunci când era absolut necesar, iar sacrificarea unei vieți să fie numai în caz absolut necesar, vital la rândul lui, iar celui ce o făcea să-i pară rău că a fost nevoit să ia viața aceea… Chiar dacă scopul era conservarea semenilor propriului popor care nu ar fi făcut vreun rău nimănui, dar și conservarea credinței și tradiției neamului... Pentru că era considerat un sacrificiu personal al celui ce pleca la război pentru a lua viața cuiva, însă cel ce avea să devină luptător nu se considera pe el însuși un sacrificat pentru neam chiar în perspectiva pierderii propriei sale vieți. 

Să reținem așadar că geții nu au avut forme de sacrificiu închinat ”zeilor”, dar au avut un fel de sacrificiu al libertății umane de trăire, de creație, în numele unui obiectiv mai presus de orice: realizarea destinelor fizice ale fiecărui om în parte și tuturor la un loc.