Stăteam pe o piatră veche, la poalele muntelui, o piatră căreia îi duceam până acum dorul an de an, fără să îndrăznesc să sper că o voi regăsi tot acolo cândva… Dar nu numai ea m-a așteptat, ci și altele din drumurile mele pe la poalele munților mei dragi…
Și cum stăteam acolo liniștită (dar fără să pierd din ochi liziera pădurii de unde putea oricând să apară vreun ”musafir” blănos !!!), privind în ”gol”, am surprins cum ”ploua” pe cer senin și, ieșind repejor din umbra pădurii în plin soare, acolo ”ningea” bogat și luminos cu energiile pe care le așteptam de atâta timp și iată!... VENISERĂ !!! le simțisem în ajun și chiar le văzusem sporadic în zilele anterioare în plimbările mele zilnice din București…
M-am trântit pe iarba caldă, pe spate, lăsându-mă ninsă, în puterea dumnezeiască blândă și frumoasă revărsată tainic peste pământuri ca-n vremurile primordiale…
Lumina venea în valuri, când albă, când opalescentă, pierzându-se uneori, revenind din nou, în misiunea ei vitalizantă. Spre periferia privirii fluturau rareori, dar clar, perdelele energetice ale începutului zilelor de Sânziene… Uitasem să fiu atentă în ultimele două zile, dar mi-am zâmbit cu gândul că zilele de Sânziene abia începuseră. Mă simțeam amețită, dar știind de unde venea amețeala asta, nu mă mai speriam de mai bine de 20 de ani. Nefericirea este că obișnuința ne face să pierdem farmecul momentelor de grație, le așteptăm când nu sunt, dar când vin cu ”aripile” lor suave, în vâltorile vieții le pierdem - doar în clipele de liniștire totală ele dau năvală în ochii trupului și sufletului nostru…
M-am ridicat ușurel; mi s-a spus să fiu atentă căci nu numai ninsorile energetice, ci și entitățile locului pot fi zărite în momente când relaxarea și liniștea sufletească deschid drumul către simțurile profunde, de dincolo de fizicul obișnuit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu