Am pornit să scriu aceste rânduri de la frica de a nu greşi, de a nu fi interpretaţi greşit, de a nu da naştere la confuzii: în scris sau în discuţii. Dacă suntem obligaţi, folosim de cele mai multe ori generalităţile, superficialităţile: dar nu întotdeauna pentru că am fi superficiali, ci pentru că e mai comod. Dar comoditatea de cele mai multe ori ascunde frica.
Tematica fricii pare de departe un subiect răsuflat. Dar nu este de loc aşa. Mulţi spun că este spiritual să ne cunoaştem pe noi înşine, arborează acel “Eu sunt” fără să înţeleagă esenţa descoperirii acelui “cel ce sunt”; ei se referă la faptul că ştiu, şi susţin cu încredinţare că suntem spirite avansate şi că putem fi solari, înălţaţi, înălţători... Ceea ce este foarte bine, foarte adevărat, dar în continuare se feresc să-şi privească profund umbrele fricii în viaţa lor.
Ar trebui să conştientizăm şi să ne cunoaştem bine fricile şi, ceea ce este cel mai important lucru, să nu le ocolim - dar nici să le căutăm cu infatuare dovendind că nu ne este frică de primejdii mari sau mici, căci s-ar putea să ne ardem rău de tot. E şi asta o cale, dar omul mai mult vorbeşte decât înfăptuieşte, şi uneori chiar e bine aşa, căci nu este vorba întotdeauna despre curaj - ci despre inconştienţă.
Este bine să ne sesizăm fricile, chiar atunci când apare cea mai vagă umbră a lor: pentru a lua toate măsurile de precauţie care ne stau în putere - calea înţeleaptă, şi fără să desconsiderăm posibilitatea necesităţii de ajutor în caz de eşec. Gândind fără să simţim ameninţarea iminentă, ci doar reflectând când avem timp asupra celor pe care ştim bine că le simţim, că le avem în obişnuinţe, putem urmări dezvoltarea sensurilor multiple ale rezolvărilor în vederea preîntâmpinării unor evenimente asemănătoare, oricând, în orice condiţii. Căci numai astfel ne dezvoltăm, în loc să ne slăbim puterile chiar fără să vrem, mereu prin fugă, ascundere, îndepărtare.
Până când??????...
Până când ne va fi frică să ne privim drept în faţă?????...
Până la un moment dat, când conştientizăm că trebuie să luăm taurul de coarne şi să ne luptăm cu el...
Eu mulţumesc fricilor mele, evenimentelor - multe!! - care mi-au provocat frică toată viaţa: am învăţat să privesc totul drept în faţă, să cred în forţele mele, dar şi să am curajul să cer ajutor atunci când mă simt apăsată de neputinţe şi neştiinţe. Să am încredere în Dumnezeu că mă va ajuta trimiţându-mi întotdeauna ajutorul necesar la momentul oportun, chiar dacă nu este chiar acel fel de ajutor la care m-am aşteptat... Mai devreme sau mai târziu l-am înţeles şi am mulţumit.
Post Scriptum: Suntem în preajma sărbătorilor Crăciunului. Indiferent dacă este sau nu este cu adevărat sărbătoarea întrupării Dumnului, aş pune câteva întrebări de felul: De ce ne e frică să vorbim despre Iisus Hristos?? De ce ne este frică să aprofundăm natura ştiinţifică a lucrărilor înfăptuite de Iisus??? ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu