FIECARE PAS ARE TIMPUL LUI, ARE VALOAREA LUI ÎN SUFLETUL UNUI OM

De-a lungul vieţii m-am agăţat de multe lucruri sau oameni, dar am şi întors spatele multor oameni; am rejectat şi idei pe care le-am avut şi eu, precum şi idei pe care le-am primit din partea celor din jur. Şi, întâlnind oameni care se agăţau de ceva cu spaimă (să nu trăiască diferite feluri de evenimente) sau cu disperare (să nu piardă ceva sau pe cineva), mi-am dat seama la un moment dat că refuzam să las omul în apa sufletului său, insistând să-l duc „pe calea cea bună, reală, adevărată” (pentru mine...). Dar acest lucru însemna de fapt a-l deranja – până la a-l jigni sau chinui, cu toate cele cuprinse între asemenea limite sau chiar şi mai largi, în funcţie de moment: mai ales pe cel care crede că clipele lui sunt numărate. Eu aveam conştiinţa mărită a vieţii după viaţa trupească, după trecerea vieţii omului formal şi îmi doream din tot sufletul să le ştie şi cel ajutat de mine în acele clipe... 

Deformare religioasă de la acel „măcar pe patul morţii”... 

Şi la un moment dat am început să înţeleg alte lucruri... Că, dimpotrivă, îl ajutam real primind doar momentul cu înţelegere şi cu căldură sufletească la adresa omului, chiar dacă se vedea clar că el nu este nicidecum în faţa pasului plecării, ci doar frica în faţa acestui pas îl determina s-o creadă. Nu-l ajuta nicidecum refuzul meu (chiar indignarea mea) faţă de neînţelegerea lui cu privire la continuarea vieţii dincolo de trup. Ci ajutor adevărat în asemenea clipe grele pentru el era numai primirea felului lui propriu de simţire şi încredinţare, cu căldură umană, înconjurarea lui sufletească cu sufletul meu. Abia după trecerea greutăţii, durerii trupeşti sau/şi sufleteşti avea să fie suficient timp pentru a-i arăta că treburile stau altfel, că este treaba viitorului dacă el acceptă sau nu alte noutăţi care îl pot linişti, dacă va fi să mai treacă prin astfel de momente grele; sau dacă sunt necesare alternative la explicaţiile confuze în care omul s-a scăldat până atunci, sau alte moduri de abordare, în funcţie de vremuri şi de oameni. Dar în momentul greutăţii sale, omul s-a simţit înţeles şi durerea sa, înconjurat cu căldură sufletească: de dragul lui ca om, şi nu de dragul cunoaşterii diferitelor părţi ale adevărului. 

Am înţeles atunci eu personal că există un timp al cunoaşterilor şi un timp al trăirilor cu sau fără cunoaştere aprofundată a realităţii înconjurătoare. Disperarea cu orice preţ a da omului orice fărâmă de cunoaştere chiar şi pe patul morţii nu dă, nici nu ia valoarea cunoaşterii în sine. Valoarea este în sufletul privitorului, al primitorului...

... La fel ca orice primire: dacă e primire – numai omul poate să o facă. Nu poţi da omului mai mult decât poate primi, în orice moment al vieţii lui. Îi poţi dori să primească ceva, iar dorinţa este un dar în sine – este lucrătoare în felul ei, îl ajută subconştient să-şi umple o călimară cu cerneala cu care doar sufletul lui va scrie filele eternităţii înţelegerilor sale...

Şi ajutătorul înţelege, la rândul său că este primit – el şi ceea ce îi poate aduce celui ajutat – doar când acesta din urmă este pregătit să primească. Aceasta nu ştirbeşte existenţa celor reale dar necunoscute de alţii, nu ştirbeşte frumuseţea realităţii, nici fiinţarea, nici rostul care are şi îi oferă valoare pe lângă frumuseţe... Nu pierde din binele pe care-l poate da căutătorilor-lucrători... 

Şi apoi – cât de frumoase pot fi amintirile de pe drumul înălţărilor spirituale, şi cât de frumos va fi pentru oricine să aibă asemenea momente de împărtăşit cu alţii asemenea lui, cândva... 

Cei care nu le pot vedea sau înţelege acum, o vor face altă dată şi îşi vor da seama de tot ceea ce au pierdut scăldându-se în inerţii comode, şi ce au câştigat în viaţă, cu adevărat, părăsindu-le... Fiecare om apreciază clipele vieţii în felul lui, iar echilibrele se formează treptat prin inerţii necunoscute la început şi părăsirea lor prin înţelegerea proprie a valorii înaintărilor, înălţărilor spirituale: pentru sine – dar şi pentru toţi cei din jur...

Toată viaţa trecem prin tot felul de evenimente. În clipa fricii de eveniment (cel mai adesea probabilitate de deces) omul se poate deschide total – sau nu... Şi ne formăm încet-încet experienţa de a înţelege exact ceea ce suntem pregătiţi să primim, să înţelegem: şi noi, şi cei ajutaţi – fiecare pentru nivelul său spiritual, nici mai mult şi nici mai puţin. 

... Căci fiecare drum şerpuieşte în felul său la fiecare pas... 

Şi în fiecare clipă drumul ne atinge... în timp ce şi noi atingem drumul... Nu ştim ce formăm, pe cine ajutăm, de cine suntem ajutaţi, cum se împrăştie reverberaţiile trăirilor noastre în lumea pe care o cunoaştem mai mult sau mai puţin, dar care ne aşteaptă cu răbdare să o cuprindem, să o înţelegem, să o îmbrăţişăm... să o iubim...