CELE DE PE URMĂ VOR FI CELE DINTÂI...

Am fost deseori întrebată de ce privesc calmă, liniştită, marile evenimente spirituale, sociale sau politice. Cum a fost mai ales acel binecuvântat 21 decembrie 2012... sau alegerile care vin acum... 

Da, am o viziune asupra lumii şi omenirii care m-a determinat şi mă determină în continuare să privesc liniştită lucrurile, chiar dacă de cele mai multe ori mă dor durerile din familie, ale prietenilor sau a lumii... Una e durerea – fizică, sau emoţională, sau amândouă laolaltă – alta e panica prelungită, frământarea fără final de înţelegere, neacceptarea până la capăt: de care, mulţumesc lui Dumnezeu am scăpat. Chiar am la început clipa unei neacceptări, care duce ori la durere, ori la milă şi compasiune – dar ea este impuls pentru implicarea în orice fel de acţiune se cuvine să o pun alături de cele ale altora. Aşa e viaţa. Şi spuneam de curând cuiva care îşi dorea moartea: „Părerea mea este că trebuie să trăim intens, cu efort, ca să merităm o moarte...”

CĂDERILE MELE ... 

Oricum cred că pentru noi, oamenii, căderile sunt pe vârfurile munţilor de evoluţie, într-un şuvoi de spiritualitate necunoscută încă, care ne oferă locul de om în această lume. Suntem pe „platourile ei alpine” aici, pe Pământ, iar viziunea aceasta a fost una dintre primele pe care le-am avut şi le-am analizat – prin 1987... 

Azi cred multe despre aceste lucruri, iar ele îmi oferă stabilitate prin înţelegerea unor chestiuni care dau forţă, putere, altruism, drag de toate şi de toţi. 

Când cred că am o „cădere” – aşadar spiritualiceşte vorbind – eu cred că de fapt este o recuperare a altui element rămas în urmă. Şi dacă este o recuperare, este o echilibrare de fapt. Şi chiar mă simt echilibrată şi întărită, şi încerc să susţin cum pot şi pe alţii – care vor alege să creadă sau să nu creadă, dar îi rog să simtă, să analizeze, să caute să înţeleagă ei înşişi, să se lămurească după trecerea greului sau dezorientantului moment. 

Faptul că eu cred în astfel de „recuperare” vine din cunoaşterea faptului că razele din radiaţia spiritului, a monadei, nu sunt egale, nu sunt egal dezvoltate – şi tocmai pentru acest lucru venim aici la întrupare, după ce am avansat mult în consolidări de evoluţii la nivele foarte înalte: din unele puncte de vedere avem puteri şi experienţă pe măsura lor – din altele nu avem, dar ne-o formăm. Razele noastre, puterile noastre nu sunt egale nici ca intensitate, nici ca lungime (şi astfel nu ajung departe), nici ca putere de pătrundere (nu răzbat şi nu pot fi folosite eficient la depărtare, şi nici timp îndelungat). Ceea ce avem de făcut este să le dezvoltăm pe toate cele care acţionează în acest loc din univers, apoi în altul, după cum consideră coordonatorii, îndrumătorii noştri plini de putere spirituală şi de experienţă: pentru că noi nu avem viziunea complexă a dezvoltărilor armonioase, nu cunoaştem încă bine nici modurile lor de dezvoltare, nici vitezele de înaintare, de pătrundere în mediile universice: căci la nivele de vibraţie joasă ale universului nu avem cunoaşteri consolidate privind necesităţile totale în care s-au format şi au crescut puţin câte puţin puterile noastre. 

Mai mult decât atât: numai îndrumătorii noştri pot ţine cont de dezvoltarea noastră în egală măsură cu a fraţilor noştri de pretutindeni – oameni sau orice fel de întrupaţi: de la viruşi la galaxii (cel puţin), ceea ce noi nu avem în vedere încă. Ar trebui să avem în vedere măcar dezvoltarea altor vieţuitoare spre susţinerea noastră, şi invers: noi care ajutăm şi susţinem pe alţii, pentru a ajuta şi ei la rândul lor, iar ceea ce ni se întoarce astfel devine fără să ştim însutit, înmiit... Nu conştientizăm asta, aşa cum nici ceilalţi nu conştientizează – dar prin efortul coordonărilor armonioase ale marilor noştri ajutători se fac toate, treptat, până când ajungem la conştientizări şi trăiri complexe oriune ne-am afla în univers, alături de semenii noştri...

Să reţinem că în astfel de trăiri, ajutătorii noştri nu ne împing din urmă, doar noi ne împingem unul pe altul: până obosim şi înţelegem şi rostul celor făcute, şi echilibrarea lor, şi rămânerea în echilibru mai departe... A ne împinge astfel la acţiuni bruşte, înainte de a avea puterea de a „merge pe propriile picioare” este ceva mecanic, din care se conştientizează doar greutatea care oboseşte. De aceea cele mai multe acţiuni, evenimente, manifestări şi trebuinţe umane ni se par grele şi de multe ori fugim de ele. Mai întâi trebuie să ne descoperim forţele, să le folosim cum putem, să le înţelegem dezvoltările, să le consolidăm în diverse condiţii – abia apoi vine rândul altora. 

Aşadar, nu degeaba suntem aici, acum, în astfel de conjuncturi planetare. Şi asemenea situaţii, în care o parte din populaţiile spirituale întrupate împreună cu noi se agită, se grăbeşte, agresând cealaltă parte, conduc la căderea civilizaţiilor: devreme au pornit – cel mai adesea pe drumul migraţiilor sau războaielor, grăbindu-se orbeşte în goana cailor, fără să-şi cunoască forţele, resursele – devreme şi contorsionat s-au dezvoltat, nefiind coapte suficient în însăşi esenţa lor, adică:

– nu s-au dezvoltat complet, ci doar în acele vârfuri care au supt puterea celorlalte popoare, privându-se între ele în avalanşă de multe ajutoare pierdute pe drum, distrugătoare sau cel puţin obositoare, rămânând multe în memoriile monadice ca emoţii şi sentimente: la reîntâlnirea cu diverse evenimente în viaţa de azi, sufletul îşi aminteşte doar greutatea, şi rareori ce a făcut pentru a depăşi totuşi greutatea care nu l-a omorât, ci doar la întărit cândva;

– nu au folosit resursele proprii materiale, neavând timp propice cercetării împletirii lor, din care să rezulte mereu altele folositoare; nu au avut timpul descoperirii modurilor de înlocuire, de împletire, de folosire multilaterală – într-un cuvânt de valorificare locală, în funcţie de necesităţile echilibrate (nu exagerate) ale populaţiilor locale: cu care nu s-au împrietenit spre conlucrare, ci s-au omorât orbeşte;

– în acest fel, nu au folosit resursele umane de înaltă valoare, oricât de mari sau de mici ar fi fost ele: de inteligenţă, de forţă fizică, de experienţă ancestrală, pe care uneori nici nu au fost lăsate să se dezvolte, să ia avânt, fiind dispreţuite doar pentru că conducătorii nu au avut răbdare pentru înţelegerea lor şi un timp necesar observării efectelor lor pozitive. Nu resursele au fost lipsă sau vinovate, ci doar cei care le-au evaluat superficial – indiferent de natura lor. 

Profund privind lucrurile, avem toate condiţiile necesare recuperării cunoaşterii şi folosirii forţelor necunoscute de noi, posesorii. Dezvoltarea unor forţe s-a făcut uneori în detrimentul altora, şi nu pentru a sprijini pe cele nedezvoltate încă – dar am fost lăsaţi un timp pentru a ne descoperii singuri la un moment dat existenţa lor şi felul în care putem acţiona cu ele, în mod echilibrat şi mai ales moderat. 

Şi dacă ne raportăm la Pământ, tot ceea ce s-a petrecut şi se petrece în continuare, într-un continuu prezent, este şi valabil, dar şi trist: că în special resursele umane au fost, şi sunt încă în această situaţie a unei folosiri precare, dezechilibrantă şi pentru noi, şi pentru planetă. Nici resursele materiale, nici cele umane nu sunt valorificate suficient pentru ca întreaga omenire să ajungă măcar intuitiv la o inteligenţă suficient de avansată pentru a recunoaşte valoarea tuturor şi a modului de a le folosi eficient. Şi atunci totul devine previzibil sau măcar nu poate mai nimic să ia prin surprindere pe cel care înţelege astfel: el poate accepta tot ceea ce se petrece, poate astfel să primească totul drept impulsuri de orientare şi de adaptare din vreme, pentru a contracara, pe cât posibil, efectele negative la nivel personal şi al celor din jur, care sunt dispuşi să accepte.

Când forţele, resursele sunt însă echilibrat dezvoltate, percepute şi folosite ca atare, se poate observa clar cele dezvoltate la final, cu cele dintâi susţinându-le pe cele din urmă, proaspete şi întărite fără oboseli extreme ale altora; cum cele de pe urmă devin susţinătoare ale celor dintâi, obosite de eforturile făcute, în zborul lor către noi orizonturi, care vor lucra către o nouă epocă de dezvoltare ale tuturora la un loc.

Toate se petrec aşa – de la membrii unei familii la un popor întreg, la un set de popoare şi la nivelul întregii umanităţi. Este un mecanism care, dacă este cunoscut şi acceptat cu virtuţile sale întregi, ne ajută – printre altele – să înţelegem orice eveniment social-politic contemporan. Rădăcinile celor care se petrec acum ar trebui căutate în rădăcinile şi mlădiţele ceva mai vechi, pornind de la marile migraţii de acum două milenii – ca să nu ne ducem totuşi prea departe: deşi chiar mult mai departe sunt cele mai profunde şi subtile cauze. Dar cum ele nu sunt cunoscute şi aprofundate, chiar şi numai mozaicul neputinţelor de folosire a resurselor şi cunoaşterilor proprii mai apropiate poate conduce la orice înţelegere a evenimentelor contemporane. Totul este de fapt o transpunere a celor vechi în condiţii care se schimbă mereu, determinându-ne să ne cunoaştem limitele şi să înţelegem limitele altora: chiar dacă le înţelegem – nu înseamnă că le acceptăm spre a ne fi exemplu de urmat, exemplu de oferit altora. Doar de înţeles. 

Atât.

Şi astfel lumea se poate schimba: în sufletul nostru cel puţin...