DIN NOU DESPRE BĂTRÂNEŢE…

Când ajungem la bătrâneţe, ne chinuim să mergem repede - pentru că nu ne suportăm să mergem încet. Am dispreţuit cândva pe cei care nu ţineau ritmul cu noi, iar acum nu suportăm faptul că am ajuns în aceeaşi situaţie de dispreţuit…

De fapt bătrâneţea ne pregăteşte în modul cel mai complex pentru alte întrupări viitoare: şi pentru întrupările viitoare pe Pământ, şi pentru cele care vor veni în continuarea Pământului. Şi am mai scris despre acest lucru de multe ori:

Pentru exemplul de mai sus – să înţelegem că ar trebui să trăim ca şi cum am pluti în azur… în alte azururi… Şi ni se pare ireal asta… Dar totuşi este adevărat… Adică să păşim rar, să ne deplasăm încet, ca într-un zbor planat, aşa cum o vom face cu certitudine în viitor, pentru a nu strica echilibre planetare, sau chiar de loc, doar gândul mutându-se – şi el plutitor – în locurile pe care le avem de susţinut vibraţional…

Ne răstim rapid, înghiţind cuvintele pe jumătate, neavând răbdare să vorbim calm, rar, răspicat, încet: pentru că nu am avut răbdare niciodată cu cei care vorbeau astfel, gândind fiecare lucru pe care îl spuneau, cu grijă să nu provoace stres sau neînţelegere celor din jur; adică un mod de vorbire care nu îi obosea nici pe ei, nici pe cei echilibraţi din jurul lor… 

Adică aşa cum nu ne-am fi obosit nici noi, dacă am fi ţinut cont de puterea noastră reală, din fiecare moment … Care nu este de loc mare, aşa cum numai în sinea noastră ştim bine asta. Ascundem cu pastile toxice răul făcut asupra noastră înşine, la tinereţe, trăgând ponoase grele la bătrâneţe. Plătim din greu imaginea pe care încercam să o formăm celor din jur: agresivă, competitivă spunem de cele mai multe ori – dar ea rămâne exact aşa cum este: fără răbdare, fără respect faţă de cei din jurul nostru, dispreţuitoare. Iar la bătrâneţe primim exact imaginea pe care am dorit să o formăm celor din jur despre propria noastră persoană. Primim exact ceea ce nu place fapt. Şi este foarte dureros, se poate citi azi clar pe faţa multor oameni în vârstă, care au trăit cândva aşa cum trăiesc azi mulţi, prea mulţi tineri, agăţându-se de un modernism prost-înţeles. 

Vârsta ne obligă, prin pierderea treptată a puterilor, să ne obişnuim şi aşa cum nu ne-a plăcut cândva. Pentru că aşa vom vorbi în viitorul apropiat, şoptind câteva rare sunete într-o viaţă mult, mult mai lungă decât ceea ce am trăit acum, acum. Şi mai departe de Pământ, ne vor fi date câteva şoapte sau sunete ca sarcină pentru echilibrarea unor fluxuri, sau a unor continente, sau a unor planete, sau stele, sau chiar galaxii întregi. 

Am întâlnit oameni care se plângeau că nu mai pot să rupă gâtul la găină… Ar fi putut să nu o facă nici la tinereţe, dar aşa a mers societatea noastră… Dar asta este deja o altă poveste… 

Ne pregătim să înţelegem că s-a terminat timpul inconştientelor hrăniri animale: adică insensibilităţi despre care am crezut cândva că ne fac mai puternici, dar ele ne-au slăbit de fapt… sau agresivităţi despre care de asemenea am crezut că ne arată mai puternici, dar de fapt ne-au supt toate sau majoritatea puterilor noastre personale. Am învăţat să omorâm animale şi am ajuns rapid să ne omorâm între noi… ca animalele… 

Ne pregătim să înţelegem că ne permitem pentru ultima oară să nu preţuim propria viaţă, precum şi viaţa semenilor noştri… Sau creaţii ale noastre şi ale semenilor noştri. Indiferent cum ar fi fost de bune sau mai puţin bune, de calitate înaltă sau slabă - acolo se punea suflet şi noi nu am înţeles asta… 

Sau păreri ale noastre sau ale lor … 

Sau tot ceea ce am făcut şi nu am făcut, tot ceea ce ne-a diferenţiat de alţii şi ne-a displăcut mai mult sau mai puţin, căci nu ne învăţa nimeni să ne punem şi pe noi, şi pe cei din jurul nostru în valoarea proprie, acceptându-ne reciproc, nu să ne distingem într-un amalgam timid, ruşinat, într-un cer cenuşiu, tern, fără culoare, noi înşine cu o valoare aproximativă, care oricum ar fi meritat, după părerea noastră, tot sau orice formă de dispreţ… 

Mai nou, ne considerăm dumnezei mulţi dintre noi şi ne mirăm că alţii ne dispreţuiesc. Arătăm mereu cu degetul pe alţii care s-ar scălda într-un “ego” plenipotenţiar, fără să fi învăţat de fapt să ne valorizăm reciproc şi astfel să nu mai fie nevoie de alţii care să ne dispreţuiască aşa cum dispreţuim şi noi, mai mult sau mai puţin. Povestea bârnei din ochi pare de mult pierdută…

Viitorul ne va obişnui din nou cu percepţii fine despre tot ceea ce cunoaşte şi poate lumea din jurul nostru şi ne vom ridica exact la nivelele pe care azi nu le crede – lăsându-ne duşi de valurile unei nepreţuiri extinse, care înlocuieşte încredinţarea unui “Adam” blând-omnipotent cu extratereştri cărora le punem în braţele lor virtuale tot ceea ce am realizat cu toţii, unindu-ne puterile, priceperile, înţelegerile, cunoaşterile pentru a crea o lume frumoasă – aşa cum nu putem crede azi. Şi pentru că nu o credem, nici nu credem la modul concret că extratereştrii suntem noi de fapt, veniţi pe Pământ pentru a aduce manifestările noastre de vibraţie joasă la nivelul manifestărilor – tot ale noastre, dar pe care le avem în vibraţii înalte. 

Încă nu credem – dar mai avem doar puţin timp până ne vom reveni complet. 

Va veni vremea în care va trebui să înţelegem că ni s-a oferit o mare onoare să fim acum pe Pământ. Şi că noi, la rândul nostru ne simţim suflete care nu ne vom mai permite niciodată să procedăm în feluri dezechilibrante, dispreţuitoare, distructive. 

Vom accepta că generaţiile viitoare de evoluanţi, care ne calcă pe urme, pe care le vom ajuta de-a lungul şi de-a latul universului, vor avea permisiunea să facă şi ei aceleaşi lucruri, pe care însă le vom privi cu îngăduinţa cu care coordonatorii noştri ne privesc azi… Şi cu toţii vom înţelege că învăţăm treptat să ne ridicăm nivelul de manifestare în orice condiţii de trai, în orice locuri, adică în orice timpuri de oriunde. 

Vom înţelege că suntem şi vom fi în continuare ajutători a căror experienţă creşte mereu; şi la fel toleranţa, încrederea, altruismul, înţelegerea, dragostea de toate şi toţi… Şi ne vom naşte mereu în mijlocul societăţilor celor care vin după noi, nu pentru karme deviat-înţelese, ci pentru a oferi ajutor, generaţie după generaţie. 

Şi azi, acum, unora li se va părea greu şi imposibil… iar altora posibil, frumos şi bun… 

Post scriptum: 

Se vor avea în vedere şi articolele: 

http://www.bucuria-cunoasterii.ro/jurnal-spiritual/8-aprilie2013-trecem-pe-%e2%80%9erosu%e2%80%9d-sau-ne-oprim/
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2012/01/copilaria-si-batranetea-omului-ajutor.html