VIAŢA NOASTRĂ – ÎNTRE PĂCAT ŞI NECESITATEA SCHIMBĂRII

Chiar dacă unii cititori iarăşi nu vor fi de acord cu mine (şi le respect părerea) este necesar să tot spun că nu mai este cazul să mai credem în păcat. Iisus ne-a vorbit despre păcate pentru că atunci, cred eu, şi în acel loc de pe Pământ, ar fi luat mai mult timp să încerce să demonteze acestă idee provenită de la preoţii egipteni, preluată de la Moise şi lăsată moştenire iudeilor din generaţie în generaţie. Cred că a procedat mai corect să vorbească despre noile învăţături, decât să le demonteze pe cele vechi.
De fapt, vremurile sunt bine socotite întotdeauna pe temeiul de necesitate. Sunt bolnavă pentru că m-am născut cu sensibilităţi trupeşti mari: în mod special să mă obişnuiesc cu cele din societatea contemporană, să înţeleg beneficiile şi limitele acesteia, să mă pregătesc pentru societatea viitoare: ori pe Pământ (dacă va fi nevoie de mine în continuare) ori în alte părţi ale universului – acolo unde va fi nevoie să merg...
Să nu-mi ia mult timp dezobişnuirea de obiceiurile cele vechi, de aici, de acum, la fel ca şi de orice fel de excese care ţin de societatea şi modul de existenţă actual. Pentru că facem excese şi nici nu ştim ce sunt ele, nu ştim care este limita între exces şi normal, într-o societate în care limitele sunt împinse foarte departe...
Am probleme digestive – dar părinţii mei nu au avut, nici măcar la vârste înaintate. Eu chiar am avut mereu, de când m-am născut şi îmi amintesc mereu că nu trebuie să dau iama prin ciocolată sau vinete tocate, să nu mă las influenţată de pofte (mmm... pizza, chiar şi vegetariană... nu, nu!!), nu margarină, nu unt...nu, nu!!.. şi aşa mai departe..
MAJORITATEA DINTRE NOI AVEM PROBLEME DE SĂNĂTATE ŞI NU PENTRU CĂ AM FI PĂCĂTOŞI.
SUNĂ FOARTE MODERN SĂ SPUNEM CĂ... AVEM O KARMĂ ŞI CĂ ACUM ARDEM KARMA...
DE FAPT ESTE ACELAŞI LUCRU.
Avem în schimb corpurile puternic deteriorate sau suprasolicitate datorită, pe scurt:
– moştenirii din vieţile părinţilor, bunicilor, străbunilor noştri care au trăit în condiţii foarte grele (frig, foame, muncă silnică). Să nu uităm că nu au fost tot atâţia oameni cu biciul ca şi cei de sub bici; din scrierile moderne ar rezulta că au fost mai mulţi oameni cu biciul în mână – decât cei care au muncit şi au trăit silnic, în trecut;
– experimentelor atomice din 1920 încoace. nu mai comentez, ştiţi şi voi ce înseamnă asta;
– radiaţiilor puternice ale antenelor, ale aparatelor pe care le iubim: telefoane mobile – mai ales – PC-uri, aparate de uz casnic, avioane;
– poluare materială, sonică şi mai cu seamă emoţională: ceea ce numim acest lucru azi este parctic nimic comparativ cu acelaşi lucru în secolele anterioare.
Unor oameni le trebuie acum doar intrarea în echilibru: câte puţin schimbat din toate – adică fără excese. Altora – numai un strop din ceva anume, schimbarea într-un singur punct. Alţii se pregătesc de trăiri oarecum asemănătoare cu cele de acum şi trecerea poate să le fie uşoară, adaptarea rapidă şi fără influenţe în trăiri. De fapt nici nu au mare nevoie de schimbare.
Dar mulţi au nevoie de schimbare, le este greu să o accepte, şi numai prin exemplul personal al unor spirite puternice vor putea înţelege totul, pas cu pas. Şi vor învăţa, de asemenea, să ofere ajutor, la rândul lor, celor care îl vor necesita mai departe, în evoluţiile lor.
Nu este uşor să renunţăm la cele pe care le avem acum, în mijlocul unor populaţii care încă mai au nevoie de tot-tot-tot ceea ce ne înconjoară. Fiecare lucru din societatea noastră, din viaţa noastră – are un rost, UN MARE ROST...
Mă gândeam, pe drumul destul de lung de la telecabină la pensiune (ce frumos numeam pe vremuri: cabana!!..) din Padina... cât de greu îmi este să trăiesc în Bucureşti-Obor (în Titan sau Militari parcă nu îmi este atât de greu) şi cât de uşor îmi este să merg pe toţi munţii din ţară!! Ce înseamnă să te obişnuieşti cu un asemenea trai, atunci când alţii văd muntele pe la 25 de ani prima dată... Pot să trăiesc în Bucureşti, dar mă simt în largul meu numai în munţi, chiar dacă îmi e şi mie frică de urşi....
Dar prin greutatea mea de acasă a trebuit să schimb multe lucruri în viaţa mea, care au fost de folos oamenilor, rând pe rând. Este drept că aşa am supravieţuit eu însămi, fără bani daţi medicilor, fără medicaţie specială pentru fiecare dintre sensibilităţile mele; însă mai departe fiecare lucru a creat căi de acces către mulţi oameni din jurul meu, pe care i-am ajutat să se ajute singuri pe drumul vieţii lor, mai de parte. Să nu fie şi să nu rămână dependenţi de alţii, bineînţeles pe cât posibil şi căutând fiecare în parte să-şi cunoască limitele şi necesităţile de primire de ajutor, la nevoie. Căci sunt şi nevoi reale, iar dacă nu le luăm în consideraţie nu facem decât să agravăm, în loc să reparăm.
Toate trebuiesc folosite în echilibru.

Am venit să schimbăm lumea.. Cu toţii – mai devreme sau mai târziu. Nu suntem eroi, nu avem cai năzdrăvani şi nici măcar motociclete scumpe, suntem oameni simpli, normali, aşezaţi, cuminţi... Prin tot ceea ce trăim ajutăm să se schimbe lumea noastră. Chiar şi numai prin ceea ce acceptăm. Atitudinea noastră faţă de ceea ce trăim este radiantă ...cum nu putem să credem, de cele mai multe ori! Credem că gândim în mintea noastră, credem de multe ori că suntem inutili pentru că nu suntem în lumea mare, nu vorbim la microfon sau nu scriem în ziare. Când ne lăsăm pradă disperării, influenţăm mii de oameni în jurul nostru. Când privim cu bucurie pe ferestră, chit că plouă sau e cer senin, acelaşi număr de oameni sunt influenţaţi de noi. Îmi amintesc că, într-o seară, cu câţiva ani în urmă, nu puteam sta pe scaun din cauza unei stări în care revolta mi se împletea cu senzaţia efectivă de plâns. A trebuit să-mi dau cu apă rece pe faţă de câteva ori, ca să-mi revin... A doua zi am aflat că în după-amiaza trecută toţi pieţarii fuseseră daţi afară din fosta piaţă Obor. Mi s-a povestit cum au luate cu buldozerul tarabele de pe margine, pentru a determina oamenii să părăsească piaţa, cum urlau şi plângeau oamenii, cum alţii ocărau plini de revoltă... Ziceau că în trei zile aveau să înceapă săpăturile pentru o nouă clădire a pieţei... nu mai puteau aştepta nici o zi...
(Nici azi nu au început lucrările acolo, cu adevărat... Fie vorba între noi...)

Am venit să desfiinţăm vechi concepte şi să creăm altele. Şi ele vor fi de trecere. Eu nu mai sunt de acord cu cuvintele „traumă”, „dezastru” – acolo unde nu este cazul. Unde este – este. Dar nu oricând şi oricum. Voi mai scrie despre acest lucru.
Am venit să luptăm cu prejudecăţi şi să le învingem, să insuflăm curaj, bucurie de viaţă, acolo unde generaţiile anterioare mai suferă şi azi din cauza amintirilor războiului, închisorilor comuniste, frigului şi foamei. Chiar religiei. Refuz să mă simt o păcătoasă pentru un Adam inexistent. Dar iau Noul Testament care este pentru mine cartea de bucurie a vieţii...
Nu consider că avem o karmă, ci o sarcină. O datorie cu un alt sens: în nici un caz acela de păcat. Planetele retrograde ne ajută şi ne împing de la spate, ne impulsionează să intrăm în sarcină, nu ne pedepsesc pentru păcate şi karme imaginare. Undeva, cândva, cineva a adus ideea şi mulţi alţii o dezvoltă azi, indiferent dacă lucrurile sunt reale până la capăt sau nu.
Datorită sarcinilor nostre duse la capăt se schimbă lumea.
Am venit pentru perfecţionări. Să ridicăm calitatea. Indiferent a cui calitate, indiferent la care nivel. De la un nivel mic la un nivel un pic mai mare. De la unul foarte mare, la unul mult mai mare... Acolo unde ne aflăm – noi, cei care suntem conştienţi acum de noi înşine, de paşii noştri. Să nu exagerăm, să nu pretindem, să ne străduim să facem noi tot ce putem mai bine, chiar atunci când măturăm o cameră, când spălăm un ciorap... Este drept că prietenii mei ştiu bine că eu spun că nu vreau să fiu perfectă; o spun pentru că şi aşa lucrez mult la detaliu înaintat, la corectitudine din punct de vedere al cunoaşterii pe care o pun în vorbe. Dacă aş merge mai departe, aş înnebuni şi aş cere şi altora să înnebunească. Trebuie să existe un echilibru în ceea ce fac; şi îl caut permanent. Străduinţa – cum se spune prin multe locuri, este scopul, nu neapărat scopul însine. Îmi place matematica când se spune „tinde către infinit”. Cred că multora place!!
Am venit să schimbăm ceva, schimbându-ne pe noi înşine. Chiar prin suferinţă. Să arătăm că o putem face, chiar prin suferinţa noastră. În mic, fiecare om în parte este un Iisus. Despre Iisus numai de bine: de ce nu şi despre noi ... numai de bine?! Nu mă refer la cazurile de fapte rele. Poate mă doare noţiunea de păcat şi de karmă, atunci când mă întâlnesc foarte des cu ele. Nici nu mai vreau să spun acum prea multe despre „arderea” karmei. Am mai scris de câteva ori despre acest concept, de ardere a karmei. Şi am mai propus, şi voi propune în continuare: să nu mai ardem, ci să gestionăm... Cred că nu se înţelege acest lucru, care presupune şi faptul de a refuza să mai fim victimele cuiva, societate (abstract) sau familie, vecini – cunoscuţi în general (concret).
Celor care mă duşmănesc le dau "Buna dimineaţa, ziua, seara" fără încetare, şi aşa poate ajung să se ruşineze şi ei la un moment dat de duşmănia lor !! Nu merit să fiu duşmănită, dar înţeleg pe cel care crede că sunt demnă de duşmănia lui... Accept, dacă nu pot să-i schimb părerea... Dar am reuşit de multe ori, iar asta este o încurajare. Dacă simt că nu am şanse, după o încercare-două, mă retrag, chiar dacă omul crede că îl duşmănesc, sau dispreţuiesc, etc. Daca vrea să creadă asta, este dreptul său, acum cred că multă lume ştie că acesta este felul meu de gândire. Dau dreptul căci îl are. Fără nici un fel de discuţie.
Dacă adevărul este altul, se va lămuri cândva. Chiar şi după terminarea vieţii, când le vom şti toţi, pe toate. Şi acest lucru – fără nici un fel de îndoială.
Voi veţi găsi şi multe alte exemple.