TREZIREA SPIRITUALĂ – ÎNTRE OBLIGAŢIE GENERAL VALABILĂ ŞI SARCINĂ PERSONALĂ

1. NOI, TREZIŢII...

Ar trebui să privim ceea ce numim astăzi „trezirea spirituală” departe de a fi o obligaţie de aceeaşi valoare şi putere pentru fiecare om de pe Pământ. Ceea ce azi numim „trezire spirituală” are o componentă generală – aceea de perfecţionare permanentă a manifestărilor individuale, personale, precum şi o componentă specifică fiecărui grup spiritual în parte. În cazuri mai rare, există şi o a III-a componentă, de sarcină personală neîmpărţită (chiar dacă ajutată) cu alţi oameni din jur. Sunt cazuri mai rare, de sarcini de mare complexitate şi profunzime, care presupun o putere de susţinere uriaşă, dozată diferit de la o clipă la alta a existenţei, în funcţie de experienţa pe măsură a susţinătorului.
Dar şi complexitatea trăirilor noastre, ca spirite obişnuite, evoluante în acest plan al realităţii noastre, este mare, dar după puterea de susţinere pe care fiecare dintre noi o avem, conform experienţei pe care o avem şi o împărţim cu cei din jurul nostru, îmbogăţindu-ne-o cu tot ceea ce învăţăm de la ceilalţi. Rezultă că există un echilibru în lume, căutarea atingerii lui este de fapt acel drum către pace şi înţelegere, pe care le căutăm – şi de multe ori le găsim, chiar dacă nu putem să le şi menţinem permanent. Însă înţelegerile noastre se concentrează mai puţin pe echilibru, mai mult pe generalizare, ne izbim de efectele acestor generalizări într-o lume pe care o găsim foarte diferită în fiecare dintre punctele sale ; cu greu, şi în timp îndelungat, reuşim să înţelegem că fiecare punct (loc, fiinţă, eveniment) are individualitatea sa, chiar dacă observam că multe converg către acelaşi ţel.
În căutările noastre pe acest drum ar trebui să depăşim, pe cât ne stă în putere (dar să ne străduim în continuare), obişnuinţa să ne considerăm:
– treziţi – cei care ne interesăm şi de dezvoltarea spirituală, alături de aceea material-culturală, pe baze mai mult sau mai puţin moderne (de la religie la ezoterism);
– superiori celor care nu ne par „treziţi”;
– singurii care vom ajunge undeva, numit de câţiva întemeietori de concept „dimensiune superioară”, potrivit unei dorinţe de recunoaştere (crezută legitimă) a imaginii proprii sau numai a unei dorinţe sincere de transcedere a realităţii contemporane: dură, agresivă, poluată material şi moral.

2. SUNTEM OARE NOI MAI TREZIŢI DECÂT ALŢII??!!

Părerea mea este că treziţi suntem cu toţii şi cei care numesc pe alţii „ne-treziţi” sunt tot atât de posibil să fie numiţi în acelaşi fel ca şi aceia pe care îi arată ei, astfel.
Fiecare avem de diversificat o secţiune din cele pe care le cunoaştem acum, în societatea contemporană. Cu referire la evoluţiile privite astfel, există două feluri de evoluţii în prezent:
– spirite care trebuie să înveţe în perioada actuală cum să treacă treptat, conştient de la o formă de manifestare bazată aproape exclusiv pe muncă (şi gândire aproape exclusiv legată de ea) la etapa folosirii exclusive a mentalului (aceea care se va desfăşura în viitor). Pentru că, la rândul lor, astfel de spirite sunt învăţători în societăţile lor şi vor fi învăţători mai departe, pentru alte grupări spirituale, în alte părţi ale universului şi în alte derulări de timpuri;
– spirite care trebuie să se concentreze pe dezvoltarea creaţiei materiale şi a tuturor celor care se fac concret în fiecare punct al universului în care se desfăşoară vieţile lor. Sunt cei care se concentrează acum pe meseria pe care o fac: ceea ce schimbă ei de la o perioadă scurtă de timp la alta este calitatea execuţiei: învaţă acest lucru în paşi rari şi mici sau în paşi rapizi, cu diferenţe mai mari sau mai mici de la un pas la altul. În acest fel, ei se pregătesc pentru perioadele care vor urma: tot aici sau pe alte meleaguri ale universului.
Ele vor învăţa de la cei din prima categorie, căci învăţătorii lor sunt mai avansaţi în evoluţii, faţă de cei din categoria a II-a. Iar cei care vor fi învăţători nu se vor referi la un singur nivel de „şcolari” – ci la nenumărate nivele de evoluţie ale spiritelor în mijlocul cărora se vor naşte. Parcurgerea înţelegerilor lor universale acum, într-o succesiune rapidă de trepte, de la o perioadă scurtă de timp la alta, se referă la totalitatea posibilităţilor de ajutor pe care îl vor oferi – şi nu numai – celor care îl necesită, de-a lungul şi de-a latul unor porţiuni vaste ale universului nostru.
Iar toate acestea se vor petrece pentru astfel de învăţători într-un viitor foarte apropiat.
Fiecare grup spiritual existent acum pe Pământ îşi are învăţătorii săi şi fiecare grup în parte poate fi învăţător pentru alte grupuri care le urmează, în evoluţii.
Mai avem de comentat un aspect deosebit de important.
Trezirea spirituală este o formă de concentrare care are o legătură restrânsă cu efortul omul care o trăieşte. În trecut, puţini oameni puteau trăi la cotele existente azi – şi este vorba în egală măsură de sfinţi şi de savanţi. S-au negat unii pe alţii până ce s-au încredinţat că unii nu pot trăi fără alţii, iar acest proces continuă mai mult sau mai puţin mascat şi în timpurile pe care le trăim acum. Creşterea vibraţiei medii planetare, reală, concretă, oferă corpurilor noastre o energizare superioară, care conduce la ridicarea de la sine a puterii noastre de adaptare către realizarea sarcinilor de destin. Nu este de loc exagerat ceea ce spunem: că Dumnezeu ne ajută şi prin El se fac toate.
Dar fiecare grup spiritual are o sarcină principală în această direcţie a înnoirii spirituale – aceasta poate fi o expresie mai corectă decât aceea de „trezire”. Cei care au sarcini pe linia de creaţie (meserie) au implicit şi o direcţionare prin vibraţiile înalte din jur pe linie cultural-spirituală – deşi nu este un prim-plan aceasta pentru ei. Acceptarea tehnologiilor moderne o demonstrează, chiar dacă nu au înţeles niciodată modul complet de creaţie şi mecanismele funcţionării lor. Dacă nu înţelegem că pentru ei acesta este vârful – şi nu acceptarea interesului pentru dimensiuni şi universuri paralele – atunci nu vom înţelege noi, cei care ne credem „treziţi”, toate meandrele lumii în care trăim. Aşadar, acestea sunt subtilităţile noastre, ale celor care ne considerăm ”treziţi”...
Creşterea şi dezvoltarea volumului şi secvenţelor de vibraţie ale mediului nostru de viaţă ne oferă posibilitatea de a readuce din memoriile latente ale spiritului experienţă din ce în ce mai bogată de încredinţare asupra realităţilor universice în mijlocul cărora trăim.
De aici mai departe trebuie să facem, fiecare în parte, eforturile pe care ni le simţim necesare în fiecare moment. Este greu, pentru mulţi oameni, să abandoneze teoriile, încredinţările vechi: că ne tragem din maimuţe, că istoria veche a omenirii cuprinde lupta dintre neanderthalieni şi cro-magnoni; că peşterile ne-au adăpostit primele treceri de la animalele ce eram înainte de ultima glaciaţiune către oamenii înaintaţi care suntem azi; de fapt nici nu ar trebui să mai discutăm despre „oamenii primitivi” – dar vom discuta făcând diferenţieri între ei şi oamenii adevăraţi care i-au fost contemporani, căci ceea ce numim „oameni primitivi” sunt de fapt înaintaşii poporului spiritual al celor pe care azi le numim „primate”: care, în condiţiile vibraţiei foarte mari din străvechimi aveau treptele cele mai înălţate de evoluţie, ajutând poporul primatelor (maimuţelor) să evolueze în pasul lor – nu al oamenilor, al acelor creatori conştienţi înaintaţi, care sunt ce adevărat cei pe care îi numim... cei care ne numim azi oameni...
Ne vine – nu ne vine să credem, dacă hai! Totuşi acceptăm că a existat o civilizaţie înfloritoare pe care o numim lemuriană şi apoi o altă civilizaţie – cea atlantă, cu greu sau de loc acceptăm că nu era o civilizaţie tehnologică, din care omenirea aceea a decăzut, folosind în exces tehnologiile lor; acceptăm cu greu sau nu faptul că această civilizaţie avea un alt mod de existenţă, un alt mod de creaţie decât cel tehnologic, alt mod de comunicare decât cel verbal, alt mod de deplasare decât tropăitul nostru binecunoscut...
Fiecare dintre noi are limitele sale, specifice momentului. Dar aerul pe care îl respirăm, planeta însăşi cu structurile sale eteric-astrale ce îşi modifică permanent forma, prin creşterea vibraţiei, împrumută această vibraţie imediat şi structurilor sale pământoase, apoase şi aeriene, ne ajută astfel în fiecare moment şi pe noi, oamenii, să ne readucem aminte şi să înţelegem procese din ce în ce mai complexe. Şi aceasta – indiferent pe care linie am avea fiecare sarcinile lui, fie ele materiale sau spirituale.
Şi noi acceptăm să utilizăm tehnologiile noi – deşi ne întrebăm uneori cu dispreţ: cui folosesc?! (antica întrebare „Qui prodest?”)
Da, da... ne folosesc... Ne dezvoltăm permanent capacităţile de creatori conştienţi. În paşi mari sau mici, deşi sau rari.. Plutind sau chinuindu-ne. Uneori chinuind pe alţii... Apoi mirându-ne că aceia ne-au iertat... Învăţând astfel cu toţii să iertăm şi să creăm mai departe, cu mâinile noastre, să nu mai dispreţuim nimc, să ne folosim mintea nu pentru a căuta feluri de însclavagire, ci pentru a folosi resursele planetei cât mai eficient, cât mai curat, cât mai economic... Şi încă multe altele...

3. CINE VA TRĂI MAREA TRECERE?!...

Aşadar, suntem cu toţii, fără îndoială, mai mult sau mai puţin deschişi: unii către spiritualitate, alţii către materialitate. Şi învăţăm cu toţii să ne acceptăm reciproc. Să facem o punte între toate, să folosim în mod echilibrat totul, fără deosebire, considerând că toate sunt manifestări spirituale: adică manifestările oricărui spirit, în evoluţiile care merg în infinit...
Şi nu este refuzat nimeni la „Marea trecere”. Ar fi bine să acceptăm (toţi!!!) că cei ce vor trăi raiul pe Pământul cel nou vor fi în principal cei care au cea mai puţină evoluţie. Pe ei nu-i va premia nimeni, ei nici nu au evoluat propriu-zis în ultimii 10.000 ani, din cauză că s-ar fi adâncit şi mai mult în agresivitate şi materialitate decât au făcut-o şi o fac încă cei mai mici evolutivi care trăiesc efectiv acum, pe Pământ. Acei ”şi mai mici decât actualii mici” ar fi luptat cu şi mai multă încrâncenare până la ultima lor suflare, trăgând şi pe agresivii, criminalii şi perverşii pe care azi îi credem cei mai răi: acolo de unde nu şi-ar mai fi revenit nici unul, decât cu mari sacrificii pentru toată lumea din jurul lor. Sacrificiile sunt bune, nu şi cele inutile. Şi Dumnezeu ştie foarte bine asta; ne revine şi nouă efortul de a ne obişnui cu acest lucru.
Cei „răi” de azi vor pleca, cu înţelegerile lor proprii, în raiurile lor de acasă, probând pe drumul lor de întoarcere că şi-au învăţat bine lecţia. Subtilitatea înţelegerii acestor lucruri constă în acceptarea lor: nicidecum o acceptare a faptului care este bine ceea ce au făcut şi de a urma atitudinea lor agresivă, perversă, criminală, ci acea acceptare a faptului că ei au înţeles, au început reglarea atitudinilor lor şi că probează pe alte planete ceea ce au învăţat aici.
Şi au învăţat multe... Să nu ne îndoim de asta...
Mai greu este pentru cei cuminţi să accepte faptul că nu-i vor înghiţi iadul pe cei rătăciţi. Să accepte povestea fiului rătăcitor nepedepsit...
De aceea, acum, noi, cei care ne simţim treziţi, dacă vom avea încredere în partea lor bună, pe care trebuie să şi-o dezvolte în continuare, le vom căpăta încrederea, pe toate căile universului. Vom putea să-i învăţăm mai departe, să conlucrăm pe tărâmuri înălţate, să creăm o lume după sufletul nostru de azi.
Şi ei vor înţelege încă şi mai bine, şi mai repede, şi mai concret totul, dacă nu îi rejectăm azi. Dacă îi privim aşa cum obişnuim azi să spunem: cu compasiune, cu multă compasiune...
Trezirea noastră trebuie să meargă mai departe, dar iată că ne mai oprim şi noi, din când în când... Ni se spune să fim deschişi, să avem sufletele deschise mai departe, pentru a accepta tot ceea ce azi se află, de fapt, doar la început... Unora le trebuie un impuls pentru o parte generală, altora impulsuri permanente de mers mai departe, într-o uriaşă bogăţie de amănunte pe care le absorb cu bucurie.
Frumos este să ne acceptăm şi să ne ajutăm, indiferent dacă o dezvoltare evidentă apare sau nu în chiar această viaţă.
Mai este un lucru specific acestei perioade de trecere: cel „trezit” merge cu paşi mari mai departe, nici nu ştie cu cât se „trezeşte” cu fiecare clipă care trece... Nu are conştiinţa dimensiunii propriei sale înaintări, treziri, înnoiri, nu crede că alţii nu sunt treziţi şi că oricum nu se vor trezi niciodată. Când conştientizează totul, disperarea lui este foarte sinceră, dar cu privire la propria persoană, pe care şi-o crede rămasă în urmă...
Dar în realitate, diferenţele merg proporţional...
Să ne gândim la asta. La toate.
Normal, cei care simt nevoia. Înseamnă că au nevoie chiar să meragă mai departe, fără să tragă şi fără să poarte în cârcă pe alţii.
Căci fiecare are momentul lui de trezire şi viteza sa de înaintare. Şi fiecare dintre noi avem momentul nostru de trezire în care să înţelegem în mod complex dimensiunile înţelegerilor pe care momentul ni se cere...