"SIMPLE NOTE"

O prietena a mea, si prietenă a blogurilor mele, mi-a propus sa fac un fel de tableta cu ganduri scurte, printre articolele cu greutate.
Am invârtit mult ideea, mi se părea mult si poate ca uneori nici eu nu mai am putere să mă încarc cu altele. Dar pe urmă m-am gândit sa dau curs ideii pentru ca oricum aveam eticheta SIMPLE NOTE .

"Simple note" era titlul unei cărţi de x. Kalustian. Abia în ultimii ani am aflat că se numea Leon Kalustian... În mintea a fost întotdeauna aşa: un scriitor rus... Nu rus – sovietic. Era singura carte pe care nu o citisem din biblioteca tatălui meu până pe la 11 ani – mă refer la cărţi pe care le numise cineva, cândva, „uşurele”. Căci era acolo si Capitalul (imi bagasem nasul prin cărţoiul gros, cartonat elegant si decretasem că o sa fie interesant când o sa fiu mai mare... mare ca tata: tata era un mare destept si voiam sa ajung ca tata, deci Capitalul urma sa fie cartea aceea groasă care urma să mă facă desteaptă ca şi el...)
M-a ros intotdeauna faptul ca nu mă atrăgea cartea aceea, “Simple Note”. Dar nici nu puneam mâna pe ea, şi nu am ştiut niciodată de ce mi-a venit aşa.
Mai târziu mi-am dat seama că nu le pot citi nici dacă aş vrea, pentru că fără să ştiu prea clar uram în sinea mea sistemul politic ale cărui baze i le pusese şi Marx, şi sovieticii, pentru că datorită lor ajunsesem acolo unde ne aflam acum…
Lucruri auzite în casă, în trecere între curtea cu nuc şi corcoduş – şi sufrageria din lemn negru şi scump, „de pe vremuri”.
Şi „vremurile” au trecut...
Acum câţiva ani – puţini oricum – am ascultat o scurta emisiune pe un post de radio care vorbea despre … Kalustian şi cartea sa… Simple Note… Nu ascult acasă radio de prin anii 199.. , dar atunci făceam ordine in biblioteca şi dădusem drumul pur si simplu… pentru că pur şi simplu…
Doamne… Doamne!!!!! Ce frumos putea sa vorbeasca doamna aceea despre toată sensibilitatea care era cuprinsă in acele rânduri de carte… Nu ştiu… cartea nu o mai avem… Şi acum cred că nici anticariatul nu… sau poate… chiar o să mă interesez… Doamna de la radio spunea despre eleganţa şi rafinamentul, despre profunzimea metafizică a lui Kalustian… şi ce-o mai fi spus dânsa pe acolo… că pe mine mă bufnise deja plânsul…

Scriitor, jurnalist român, venit din rădăcinile neamului armean.
Ca şi jumătatea armeană a tatălui meu. Punct.

Poate că nu Capitalul urma să mă facă pe mine mai deşteaptă… dar cu siguranţă că acea carte… da.. Şi poate că nu mai deşteaptă, dar oricum mai rafinată, mai elegantă la scris. Căci am fost întotdeauna un om cu un rudiment de cultură, cu o spoială de ţinută, şi m-a durut întotdeauna asta, şi am luptat să mă modelez, profitând de singurul lucru pe care mi l-am considerat de preţ vreodată, chiar dacă nu chiar de preţ foarte mare: vorba scrisă.

Dacă aveţi o clipă liberă, citiţi ceva frumos (cred eu..) la următoarea adresă:

http://arevahar.wordpress.com/2008/09/26/centenar-leon-kalustian-un-aristocrat-al-verbului-vartan-arachelian/

Leon Kalustian a apucat revolutia şi probabil a murit atunci când speranţele noastre de frumos şi bun încă nu se ofiliseră. În 1990...........
Leon Kalustian nu a fost rus, nu a fost sovietic. A fost un român, un om sobru, echilibrat, corect şi bun.
“Frumos, de o eleganţă à la italienne, dar tăcut şi discret, plin de farmec”...
„O conştiinţă care simte scrisul ca o misiune solemnă, sacerdotală”....

Aşa cum era şi tatăl meu.

De multe ori spunem frizând indiferenţa aceea dispreţuitoare.. sau nu ştiu cum s-o numesc… “Ce-am avut şi ce-am pierdut”…
Însă eu, acum, spun cu atâta regret… ce-am avut… şi am pierdut…
Măcar voi să învăţaţi din greşelile mele.