Încredinţarile noastre se bazează pe un sistem de informaţii care rezonează cu ceea ce se află în subconştientul nostru. Numesc acest subconştient totalitatea activă a memorărilor evenimentelor anterioare din evoluţia proprie + memoriile care se formează permanent, prin informaţiile pe care corpurile noastre le înregistrează din mediile (foarte diverse) de trai curent.
Eu accept şi respect în egală măsură: şi încredinţarea celor care cred că există un sistem, şi a celor care cred că nu există un anumit sistem: fiecare se referă la un anumit punct de vedere. Lumea este pe cale să înveţe cum să-şi poziţioneze gândirea într-un context general şi să-şi explice detaliat unde îşi poziţionează un anumit punct de vedere în cadrul mai larg al propriilor orientări.
Spre exemplu: eu cred că există sisteme, structurate complex şi ele sunt părţi componente ale unor forme pe care le putem gândi complex, pe măsura înţelegerii formelor din ce în ce mai subtile ale realităţii evoluţiilor noastre. Putem vorbi de sisteme simple şi de macro-sisteme; puterea noastră de cuprindere este foarte mare, chiar dacă de multe ori nu ştim acest lucru. Nu ştim de multe ori nici măcar să ne imaginăm – chiar şi în mod abstract (din nou spun că nu degeaba am căutat să pun în valoare ideea de abstractizare (link), să nu ne mai fie frică de ea). Nici nu bănuim cât de complex poate fi sistemul creaţiei pe care o conştientizăm – ce să mai vorbim despre ceea ce nu conştientizăm acum…
Sigur, putem să ne situăm încredinţarile în interiorul sau în exteriorul unui sistem, unui sistem de referinţă, şi apoi să ne descriem încredinţările despre ceea ce credem că este acel sistem, comparativ cu exteriorul său; sau comparativ cu alte sisteme, considerate individual sau ca fiind amândouă părţi componente ale unui alt sistem, mai cuprinzător. Toate există şi toate sunt funcţionale. Putem să ne delimităm de un anumit sistem, pentru că nu ne considerăm încredinţările ca fiind în concordanţă cu el. Există o turmă (link) cum am spus şi eu, iar în turmă sunt indivizi foarte diferiţi unii de alţii, chiar dacă aparent pot fi luaţi drept foarte asemănători: cel care o neagă nu-şi dă seama că face parte din… altă turmă!!! Care este, la rândul ei, dispreţuită de altă turmă!!... Iar dispreţul este o manifestare specifică celor care încă nu au consolidat atitutdinea de ajutător – lucru care nu este câtuşi de puţin de dispreţuit, nici măcar de tratat cu indiferenţă. Şi iar zic: nu degeabă am discutat despre turmă şi despre revenirea la turmă, în acelaşi articol, după ce ne-am conştientizat unda de dispreţ (mărturie a luptei personale de desprindere, cândva, de turma animalică, în calitate de “creator conştient” în devenire şi în înălţare). Atâta timp cât nu-mi recunosc dispreţul, voi face aceeaşi greşeală de a dispreţui în continuare. şi nu voi înţelege că şi eu sunt de dispreţuit, pentru că dispreţuiesc. Bine, este normal să fiu dispreţuită de către cei care nu sunt de acord cu atitudinea mea:
– oameni care se află pe o treaptă superioară mie – şi se luptă cu tarele de dispreţ care rămân – chiar la nivele extrem de subtile (de multe ori aflate la limita imperceptibilului), dar marcate în atitudini, în comportament;
– oameni care au alte sarcini de destin şi îşi apără calea, care mă întâlnesc doar pentru ca să conştientizeze ceea ce gândesc eu, fără să aibă încă puterea sau necesitatea să mă înţeleagă. Nu discutăm în acest caz despre cei care au puterea să mă înţeleagă – dar conştientizează că, oricât de mult rezonează cu mine, ei au alte sarcini de urmat, avem căi diferite, chiar dacă modul de abordare a realităţii este asemănător.
Toti suntem de înţeles. De înţeles inclusiv cei care se află în legătură cu ceea ce fac eu, dar încă nu-şi conştientizează drumul. Cu un mic ajutor de la mine, de la alţii (nu suntem nici primul, nici ultimul ajutător…) se vor poziţiona pe calea proprie cândva. Si atunci ne vom ajuta, fiecare cu ceea ce are de făcut.
Atâta timp cât nu putem („a nu vrea” are o subtilă legătură pe undeva cu „a nu putea”, şi vom discuta cândva despre acest lucru) să recunoaştem sistemele cu care facem cunoştinţă, nu ştim să ne folosim de părţile lui bune şi de părţile lui rele: ştim bine că părţi care au fost la un moment dat bune, devin perimate în momentul următor. Dar asta nu însemană că nu pot fi folosite pe scară limitată, atunci când necesităţile o cer. Evoluăm prin legea lui “Da” şi prin legea lui “Nu” – sau prin variantele complementare ale lui Da şi ale lui Nu:
– da, fac şi eu la fel, şi sunt încredinţată acum că este bine!
– da, fac şi eu la fel – şi sunt încredinţată că nu este bine: să am grijă, să fie atentă să procedez altfel, să elimin trăirea inerţială, să accept pe cei fac aşa în continuare, să dau numai acel fel de exemplu pe care eu vreau să-l urmez. Şi să fiu conciliantă cu mine însămi dacă mai greşesc, deoarece ştiu ce impulsuri uriaşe vin de pretutindeni, pe fiecare parte a încredinţarilor mele de “Da” şi de “Nu”.
Să mai luăm un exemplu.
Omenirea este aşadar un sistem funcţional ale cărui părţi componente sunt grupuri: sociale, profesionale, politice. Omenirea poate fi privită ca un sistem format din 5 rase aparent distincte şi, dacă nu mă consider rasistă, asta nu înseamnă că nu recunosc măcar şi 2 rase, din punctul de vedere general acceptat în lume azi: albă şi neagră. Dacă am un punct de vedere diferit şi îl argumentez sau nu – nu înseamnă că ele, măcar şi cele două rase – nu există ca aspect general, generat de un anume fel de cunoaştere. Eu pot spune că nu există decât două rase puternic ataşate una alteia (adică: nu poate trăi una fără existenţa echilibrantă a celeilalte) şi pe acestea le-aş numi: rasa lemuriană (actualmente asiatică) şi rasa ariană (sau atlantă) (actualmente împreună rasele albă + neagră). Între ele s-ar afla o rasă metisă – unde crearea ei s-a petrecut cu multe milioane de ani în urmă (ar fi nedrept să numesc şi câte milioane, căci ritmurile planetare pe vibraţie în coborâre şi pe vibraţii în urcare fac ca “timpurile” să nu corespundă cu “numărătoarea” noastră actuală). Este o rasă metisă între aspectul lemurian şi aspectul arian, provenind din metisarea celor două rase principale, în vremuri în care vibraţia medie planetară era de mai multe sute de ori mai mare decât aceea în care trăim azi. Ar fi vorba despre rasa toltecă (la origine sunetul era mai curând “toltlec”), rădăcina populaţiilor sud/nord-americane de azi.
Iar principiul pe baza căruia aş delimita lucrurile în acest fel ar fi: forma matriceală a corpului dublu eteric uman, diferită doar în acest plan în rândurile populaţiilor umane terestre. Formă care se particularizează în acest fel doar în condiţiile terestre, condiţii care pot fi foarte concret discutate. În curând.
Am dat un exemplu destul de radical de discuţie, dar echilibrat în planul de acceptare a realităţii. Punctul de vedere delimitează, dar omul care îl are nu neagă punctul de vedere al altora. Cercetările ulterioare vor aduce argumente pro şi contra, dar ideea existentă la un moment dat nu moare: ea rămâne o moştenire cultural-spirituală a omenirii.
La fel ca şi multe altele.
Iată, aşadar, că putem vorbi despre încredinţările noastre, chiar dacă am putea discuta şi despre faptul că recunosc sau nu existenţa altora în această lume. Chiar dacă mă recunosc sau nu ca făcând parte dintr-un sistem anume. Fără să am încredinţări raliate celor legiferate sau chiar şi numai folosite de un anumit sistem.
Eu accept şi respect în egală măsură: şi încredinţarea celor care cred că există un sistem, şi a celor care cred că nu există un anumit sistem: fiecare se referă la un anumit punct de vedere. Lumea este pe cale să înveţe cum să-şi poziţioneze gândirea într-un context general şi să-şi explice detaliat unde îşi poziţionează un anumit punct de vedere în cadrul mai larg al propriilor orientări.
Spre exemplu: eu cred că există sisteme, structurate complex şi ele sunt părţi componente ale unor forme pe care le putem gândi complex, pe măsura înţelegerii formelor din ce în ce mai subtile ale realităţii evoluţiilor noastre. Putem vorbi de sisteme simple şi de macro-sisteme; puterea noastră de cuprindere este foarte mare, chiar dacă de multe ori nu ştim acest lucru. Nu ştim de multe ori nici măcar să ne imaginăm – chiar şi în mod abstract (din nou spun că nu degeaba am căutat să pun în valoare ideea de abstractizare (link), să nu ne mai fie frică de ea). Nici nu bănuim cât de complex poate fi sistemul creaţiei pe care o conştientizăm – ce să mai vorbim despre ceea ce nu conştientizăm acum…
Sigur, putem să ne situăm încredinţarile în interiorul sau în exteriorul unui sistem, unui sistem de referinţă, şi apoi să ne descriem încredinţările despre ceea ce credem că este acel sistem, comparativ cu exteriorul său; sau comparativ cu alte sisteme, considerate individual sau ca fiind amândouă părţi componente ale unui alt sistem, mai cuprinzător. Toate există şi toate sunt funcţionale. Putem să ne delimităm de un anumit sistem, pentru că nu ne considerăm încredinţările ca fiind în concordanţă cu el. Există o turmă (link) cum am spus şi eu, iar în turmă sunt indivizi foarte diferiţi unii de alţii, chiar dacă aparent pot fi luaţi drept foarte asemănători: cel care o neagă nu-şi dă seama că face parte din… altă turmă!!! Care este, la rândul ei, dispreţuită de altă turmă!!... Iar dispreţul este o manifestare specifică celor care încă nu au consolidat atitutdinea de ajutător – lucru care nu este câtuşi de puţin de dispreţuit, nici măcar de tratat cu indiferenţă. Şi iar zic: nu degeabă am discutat despre turmă şi despre revenirea la turmă, în acelaşi articol, după ce ne-am conştientizat unda de dispreţ (mărturie a luptei personale de desprindere, cândva, de turma animalică, în calitate de “creator conştient” în devenire şi în înălţare). Atâta timp cât nu-mi recunosc dispreţul, voi face aceeaşi greşeală de a dispreţui în continuare. şi nu voi înţelege că şi eu sunt de dispreţuit, pentru că dispreţuiesc. Bine, este normal să fiu dispreţuită de către cei care nu sunt de acord cu atitudinea mea:
– oameni care se află pe o treaptă superioară mie – şi se luptă cu tarele de dispreţ care rămân – chiar la nivele extrem de subtile (de multe ori aflate la limita imperceptibilului), dar marcate în atitudini, în comportament;
– oameni care au alte sarcini de destin şi îşi apără calea, care mă întâlnesc doar pentru ca să conştientizeze ceea ce gândesc eu, fără să aibă încă puterea sau necesitatea să mă înţeleagă. Nu discutăm în acest caz despre cei care au puterea să mă înţeleagă – dar conştientizează că, oricât de mult rezonează cu mine, ei au alte sarcini de urmat, avem căi diferite, chiar dacă modul de abordare a realităţii este asemănător.
Toti suntem de înţeles. De înţeles inclusiv cei care se află în legătură cu ceea ce fac eu, dar încă nu-şi conştientizează drumul. Cu un mic ajutor de la mine, de la alţii (nu suntem nici primul, nici ultimul ajutător…) se vor poziţiona pe calea proprie cândva. Si atunci ne vom ajuta, fiecare cu ceea ce are de făcut.
Atâta timp cât nu putem („a nu vrea” are o subtilă legătură pe undeva cu „a nu putea”, şi vom discuta cândva despre acest lucru) să recunoaştem sistemele cu care facem cunoştinţă, nu ştim să ne folosim de părţile lui bune şi de părţile lui rele: ştim bine că părţi care au fost la un moment dat bune, devin perimate în momentul următor. Dar asta nu însemană că nu pot fi folosite pe scară limitată, atunci când necesităţile o cer. Evoluăm prin legea lui “Da” şi prin legea lui “Nu” – sau prin variantele complementare ale lui Da şi ale lui Nu:
– da, fac şi eu la fel, şi sunt încredinţată acum că este bine!
– da, fac şi eu la fel – şi sunt încredinţată că nu este bine: să am grijă, să fie atentă să procedez altfel, să elimin trăirea inerţială, să accept pe cei fac aşa în continuare, să dau numai acel fel de exemplu pe care eu vreau să-l urmez. Şi să fiu conciliantă cu mine însămi dacă mai greşesc, deoarece ştiu ce impulsuri uriaşe vin de pretutindeni, pe fiecare parte a încredinţarilor mele de “Da” şi de “Nu”.
Să mai luăm un exemplu.
Omenirea este aşadar un sistem funcţional ale cărui părţi componente sunt grupuri: sociale, profesionale, politice. Omenirea poate fi privită ca un sistem format din 5 rase aparent distincte şi, dacă nu mă consider rasistă, asta nu înseamnă că nu recunosc măcar şi 2 rase, din punctul de vedere general acceptat în lume azi: albă şi neagră. Dacă am un punct de vedere diferit şi îl argumentez sau nu – nu înseamnă că ele, măcar şi cele două rase – nu există ca aspect general, generat de un anume fel de cunoaştere. Eu pot spune că nu există decât două rase puternic ataşate una alteia (adică: nu poate trăi una fără existenţa echilibrantă a celeilalte) şi pe acestea le-aş numi: rasa lemuriană (actualmente asiatică) şi rasa ariană (sau atlantă) (actualmente împreună rasele albă + neagră). Între ele s-ar afla o rasă metisă – unde crearea ei s-a petrecut cu multe milioane de ani în urmă (ar fi nedrept să numesc şi câte milioane, căci ritmurile planetare pe vibraţie în coborâre şi pe vibraţii în urcare fac ca “timpurile” să nu corespundă cu “numărătoarea” noastră actuală). Este o rasă metisă între aspectul lemurian şi aspectul arian, provenind din metisarea celor două rase principale, în vremuri în care vibraţia medie planetară era de mai multe sute de ori mai mare decât aceea în care trăim azi. Ar fi vorba despre rasa toltecă (la origine sunetul era mai curând “toltlec”), rădăcina populaţiilor sud/nord-americane de azi.
Iar principiul pe baza căruia aş delimita lucrurile în acest fel ar fi: forma matriceală a corpului dublu eteric uman, diferită doar în acest plan în rândurile populaţiilor umane terestre. Formă care se particularizează în acest fel doar în condiţiile terestre, condiţii care pot fi foarte concret discutate. În curând.
Am dat un exemplu destul de radical de discuţie, dar echilibrat în planul de acceptare a realităţii. Punctul de vedere delimitează, dar omul care îl are nu neagă punctul de vedere al altora. Cercetările ulterioare vor aduce argumente pro şi contra, dar ideea existentă la un moment dat nu moare: ea rămâne o moştenire cultural-spirituală a omenirii.
La fel ca şi multe altele.
Iată, aşadar, că putem vorbi despre încredinţările noastre, chiar dacă am putea discuta şi despre faptul că recunosc sau nu existenţa altora în această lume. Chiar dacă mă recunosc sau nu ca făcând parte dintr-un sistem anume. Fără să am încredinţări raliate celor legiferate sau chiar şi numai folosite de un anumit sistem.
