DE LA BONSAI ŞI GHIVECE CU FLORI LA CRÂMPEIE DE VIAŢĂ LEMURIANO-ATLANTĂ

Am o mare "problemă" cu bonsaii, care plac tuturor...
Dinainte de a ştii despre bonsai, am început să nu mai agreez cultivarea florilor în ghivece, căci mi s-a părut un anume fel de chinui plantele... Dar pentru că la serviciu cresc plantele pe care le-am pus în trecut, plus cele rămase de la colegele care au plecat, plus ce mai primesc la aniversări... le primesc, ce să fac?! Sunt oferite cu mult drag şi nu toată lumea poate să-mi înţeleagă încă reţinerile...
Le cresc cu drag, cu bucurie, măcar atât pot face pentru ele...
Bonsaii mi se par surorile de palat ale plantelor crescute de noi, oamenii de rând, în ghivecele noastre... O artă a chinuirii inconştiente, dusă la extrem...
Însă respect munca şi plăcerea altora.
Atât cât va mai fi. Căci lumea este în schimbare şi va simţi, înţelegând astfel, diferenţa între viaţa liberă şi aceea după gratii, fie că este vorba despre om, animal sau plantă... Căci deja mulţi oameni încep să simtă ce înseamnă traiul doar între pereţii de beton şi acela în aer liber...

PUŢINĂ ISTORIE STRĂVECHE NU STRICĂ...
Mai mult, înţeleg bine care sunt rădăcinile acestei dorinţe a omului de a avea flori în casă, înainte de a şti că produc oxigen!! de pe când omul ştia doar că îi face plăcere să le vadă înflorindu-i permanent în casă...
Această dorinţă este o intuiţie cu rădăcini foarte adânci în memoriile spirituale ale omului. Şi pot să vă povestesc acest lucru, chiar dacă nu am ajuns încă să povestesc încă multe alte rădăcini ale comportamentelor umane.
În primele faze ale civilizaţiilor omeneşti pământene, printre multe alte particularităţi de trăire umană, existau oameni care trăiau în păduri, pe insule pierdute în mijlocul oceanului, pe versaţii munţilor de unde realizau sarcini deosebit de complexe pentru susţinerea planetei şi activităţilor umane de pretutindeni. Ei au fost printre primele generaţii de ajutători planetari, după care celelalte populaţii umane au trăit peste tot în acelaşi fel, având exemplu de trăire din partea acestor ajutători răspândiţi peste tot, în toate părţile planetei.
Trăiau în tot felul de construcţii simple, cu rol de adăpostire deosebit de complex: dar nu neapărat adăposturi împotriva fiarelor - cu care de altfel erau prieteni întotdeauna. Fiecare membru al familiilor unor asemenea ajutători trăia într-o "cameră" proprie, căci fiecare avea o sarcină proprie de îndeplinit. Pentru ca spaţiul să fie cât mai redus, pentru a nu lua din spaţiul de trai al vieţuitoarelor pământului, fie ele vegetale sau animale, îşi construiau "case" pe versantul muntelui sau dealului, astfel încât casa să "curgă" ca un râu, luând forma muntelui. În spatele unei carcase de material asemănător apei curgătoare, câte o cameră pe verticala muntelui - aşa cum sunt ferestrele blocurilor de azi - era locul retras de lucru al fiecărui lucrător.
Nu asupra unor astfel de lucrări ne vom opri acum, ci asupra faptului că nici un fir de iarbă nu se clitea de la locul său, pe muntele care doar sprijinea o astfel de construcţie fluidă, uşoară şi totuşi foarte rezistentă la mişcările aerului, permabilă la aer - cu toate componentele sale hrănitoare: energii, gaze, vapori de apă. Un astfel de acoperământ era întrutotul asemănător cu o cascadă de sub cerul liber şi asta era tot ceea ce necesitau mai departe plantele care creşteau pe versantul muntelui. Delicateţea şi cuminţenia oamenilor nu deranjau câtuşi de puţin viaţa calmă a plantelor, nu mai puţin decât adierea unei brize de seară peste natura liniştită de la apusul soarelui... Oameni şi plante trăiau astfel o viaţă comună, văzându-şi liniştiţi de traiul lor personal.
Peste timpurile care au dus la schimbarea totală a lumii, oamenii au dus cu ei nenumărate intutiţii privind viaţa lor anterioară, desfăşurată înainte de ultima glaciaţiune. printre care şi dragostea de a avea plante în propria lor casă, de unde moştenim ghivecele cu flori pe care le aşezăm la fereastră !!