36. MEGALIŢII DE PE DRUMURILE DINTRE VF. OMUL ŞI PADINA: DRUMUL NECUVÂNTĂTOARELOR

I. IDEI PRINCIPALE

1. Nu se află pe drumuri foarte umblate, întrucât geţii au respectat, până mult timp după ultimele migraţii, viaţa la modul general şi în special vieţuitoarele din preajma locurilor lor natale; au fost realizate pentru ultimele timpuri fizice ale omenirii, dar şi pentru drumeţii din popoarele din care se va migra masiv în preajma schimbării sensului vibraţiei planetare.

2. Grupurile de megaliţi reprezintă:

– cornutele mari: pe care omul nu trebuie să le omoare, ci de la care doar să folosească produse (lapte, păr, oase după deces natural);

– cornutele mici; ambele specii generale să le protejeze omul împotriva animalelor sălbatice (urşi, râşi);

– marile zburătoare: vulturii, şoimii şi corbii;

– şarpele casei. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am discutat anterior despre statuile care străjuiau cândva drumurile de pe platoul munţilor Bucegi. Nu le mai vedem azi, căci de mult sarcina lor s-a încheiat. Singurul loc unde nu au fost amplasate statui, ci o multitudine de megaliţi – necunoscuţi de majoritatea celor care au tot colindat aceşti munţi (şi chiar de mulţi localnici tineri) – se înşiră pe această linie dintre vârful Omul şi Padina. Mulţi localnici (adică locuitori de pe Valea Prahovei) spun ceva foarte interesant: “Aceia se arată numai celor ce-i vor ei!“. Eu pot spune clar că mulţi dintre cei ce i-au văzut după o vreme spun că nu-şi mai amintesc decât că au auzit că există, dar nu i-au văzut niciodată... Oameni foarte serioşi, de altfel. Pur şi simplu vibraţiile înalte ale percepţiilor lor nu mai sunt decodificate cu timpul de creier, întrucât o dată, sau de prea puţine ori creierul a procesat informaţii cu vibraţii atât de înalte; nu discutăm aici despre oameni care neagă la un moment dat ceea ce au văzut, întrucât oficial orice “teorie metafizică” nu este acceptată în societate și omul care vorbește despre asemenea teorii este catalogat drept neserios, care nu este de încredere. 

Așadar să reținem că dispariția din memorie unor evenimente, informații de acest fel este întrucâtva normală în această perioadă planetară, din lipsa de obișnuință a creierului de a procesa informații de foarte înaltă vibrație. 

De remarcat rămâne faptul că, cu cât viaţa noastră o vom duce pe linia unor vibraţii din ce în ce mai înalte, cu atât percepţiile noastre vor avea şi profunzime crescută, şi creierul nostru va avea o putere de procesare din ce în ce mai mare şi mai variată. 

Un fel de eveniment asemănător este şi faptul că curcubeul, spre exemplu, nu este perceput de toată lumea, şi am constatat direct, personal, acest lucru, în aglomerații mai ales: sunt oameni care nu pot percepe decât acele lucruri, elemente, manifestări chiar umane, fenomene planetare care poartă majoritar vibraţiile materiilor fizice sau cele foarte apropiate de acestea, de asemenea din registrul vibrațiilor fizice – cele care sunt foarte apropiate vibrațiilor obișnuite omului, altele nu sunt percepute, chiar și la atenționare. Şi aici avem de-a face tot cu o problemă legată de experiența de gestionare a vibraţiilor la nivelul de vibraţie planetară – joasă încă – a Pământului, căci la nivele doar cu puțin mai înalte nici un om nu este în imposibilitatea de a percepe orice ține de fenomenologia Pământului. 

Aşadar, revenind, megaliţii despre care discutăm există, ei nu au vreo voinţă proprie de a se arăta sau nu drumeţilor, ci totul ţine de avansul pe care acceptăm să ni-l formăm pe drumul susţinerii vibraţiilor din ce în ce mai înalte. 

Drumurile acestea nu sunt foarte umblate, cunoscute, deşi nu sunt foarte grele. Mai uşor se merge pe drumul Cerdacului – mai greu este de coborât pe Obârşie: dar megaliţii se văd foarte bine mai ales de pe drumul ce urcă de la Padina spre Omul (sau coboară de la Omul pe Obârşie spre Padina: coborârea este mai uşoară, normal) şi se profilează bine pe cer, exact pe celălalt drum, care coboară chiar de la Cerdac, prin spate, spre Padina. 

Aşadar, să ne informăm şi să alegem drumurile, mergând către cunoaşterea adevărurilor lumii în care trăim. În consecinţă, să descoperim noi înşişi acest drum şi să înţelegem mesajul lui, după ce căutăm, şi găsim aceşti megaliţi exact acolo unde sunt ei de milenii, şi nu în alte părţi. 

Să discutăm despre structura eterică a regiunii, așa cum am făcut și în cazul celorlalte obiective analizate până acum. 

Configurația eterică matriceală a muntelui pe Drumul Necuvântătoarelor

Legendă:

(1) = La Cerdac;

(2) = canale eterice matriceale groase, cu vibrație foarte înaltă;

(3) = canale eterice matriceale mai subțiri, dar tot cu vibrație înaltă și medie, care au la suprafață doar un cot: vin din adâncime, din interiorul planetei, și se întorc pe aceeași direcție sau asemănătoare;

(4) = canale care vin din interiorul planetei și se îndreaptă spre direcții diferite, paralel cu pământul: este unul dintre rarele puncte din munții noștri, care dau vibrație foarte echilibrată locului;

(5) = Vârful Omul, cu Piatra (sau Stânca) Omului. 

Este partea cea mai puternic și complex energizată și totodată cea mai echilibrată pentru corporalitatea viețuitoarelor cu corpuri spirituale – mamiferele și oamenii. Canalele eterice matriceale sunt foarte groase – de la 7-8 canale interioare la mai mult de 8-9, ceea ce face și celorlalte viețuitoare o energizare superioară, dar mai ales viețuitoarelor cu corporalitatea cea mai complexă (mamiferele, între oameni și celelalte necuvântătoare). Așadar, majoritatea celor mai subțiri au 6-7 canale interioare, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt și canale încă și mai subțiri, cu până la 6-7 canale interioare, care se împletesc printre cele mai groase. 

Megaliții din această parte nu au fost făcuți odată cu cele mai vechi, începerea modelării lor este de dată mai recentă (cam mileniul VI î.H.) și au avut o premodelare mai avansată decât cei mai vechi: pentru ca modelarea lor, tot prin șănțuire și apoi acțiune atmosferică, să se facă mai rapid pentru a fi de folos oamenilor. De aceea, chiar dacă sunt extrem de preciși cu reliefurile concrete pentru a reprezenta concret tipul de viețuitoare la care se face referire, ei rezistă vremurilor și vor mai rezista o vreme destul de îndelungată pentru atenționarea oamenilor privind importanța protecției viețuitoarelor de tot felul ale locului: animale, zburătoare și târâtoare. 

La propriu, ei prezintă cele mai importante vieţuitoare pe care omul ar trebui, în primul rând, să le protejeze şi nu să le chinuie sau să le omoare, să folosească doar unele produse de la ele (de la vieţuitoarele pe care le numim domestice sau cele ce trăiesc în mediul aşezării sale), să ia exemplu de la ele pentru a se situa alături de biosistemul înconjurător şi nu în concurenţă cu ele pentru hrană sau pentru arealul în care trăim. 

Mesajul purtat de megaliţii de aici este unul de protecţie în primul rând: să nu fie ucise; despre ele drumeţul ştia că oamenii trebuie să ţină această sarcină cât mai mult timp posibil, chiar şi atunci când migratorii aveau să aducă şi pe aceste meleaguri omorul de oameni şi de tot felul de vieţuitoare. Oamenii din vechime ştiau că se va ajunge la creşterea şi la sacrificarea brutală a animalelor pentru hrănirea de plăcere mai mult decât de necesitate – dar se ştia în acelaşi timp că revenirea la respect pentru orice forme de viaţă va fi rapidă şi mai ales susţinută în profunzimea conştiinţei umane de toate formele de tradiţie, de moştenire ancestrală de acest fel şi încă multe altele. Revenirea marcată de hrănire vegetală era bucuria de atunci a celor care ştiau că nu vor rezista în faţa plăcerilor fizice culinare: dar simţirile tuturor erau, şi sunt în continuare, căile cele mai sigure de auto-analiză şi auto-corecţie în perioadele următoare ale evoluţiilor spirituale. 

Aşadar: megaliţii reprezintă grupuri de vieţuitoare din viaţa geţilor. Să le luăm pe rând.

1. Grupul cornutelor mari, pe care omul nu trebuie să le omoare, ci să le folosească produsele – dar nu să le înmulţească pentru consum de carne sau produse în exces de piele sau os (în alte părţi: păr, secreţii, etc.). 

2. Tot la fel ar trebui să aibă omul în vedere şi cornutele mici: capra, oaia şi berbecul, care pot furniza omului lapte şi lână şi le poate proteja împotriva animalelor sălbatice atunci când este cazul. 

Moştenirea aceasta rămasă în piatră trebuie înţeleasă şi din alt punct de vedere: vom înţelege mai bine acest aspect dacă vom şti că multe animale au fost domesticite ulterior creaţiei acestor megaliţi, întrucât la începuturi omul nu folosea animalele ca hrană, dar ştia bine că ele vor ajunge cândva şi aşa în viaţa şi conştiinţa sa. De aceea ele apar pe drumuri care nu erau folosite în mod curent de localnici încă, ci doar de către drumeţii care veneau din mari depărtări, din alte ţinuturi, chiar de pe alte continente, şi pentru care animalele de acest fel sau asemănătoare aveau să fie mult mai repede în situaţia de a schimba viaţa oamenilor: ajungând şi animale de tracţiune, şi de hrană curentă. Pentru timpul migraţiilor, care avea să vină mult mai repede decât pentru europeni în general, megaliţii aveau să fie un avertisment pentru a nu ajunge la asemenea folosiri ale animalelor, brutale şi criminale, decât cât se poate de târziu – dacă totuşi era chiar credibil că oamenii vor ajunge la asemenea manifestări. 

Dar dacă la unele popoare ele au devenit sfinte, pentru altele tradiţiile au permis consum total (ouă, peşte), iar pentru alte popoare un consum rar, de necesitate de carne de mamifere (mielul pascal consumat pe picior de plecare, adică cu puţin timp înainte de plecarea de la masă, evitând astfel îmbuibarea, mâncarea de plăcere, de petrecere). Aşadar, geţii nu au omorât animale pentru hrană, dar vom întâlni vestigii care pot atesta asemenea manifestări după valul de migratori din mileniul I î.H., şi mai mult tot la migratori în mileniul I d.H., pentru care carnea era hrană pentru drumurile lor lungi. Generalizarea consumului de produse animale a fost la geţi, la început, consumul de lapte şi produse din lapte, produse apicole şi apoi, mai tâziu, ouă şi găina de duminică – dar consumul de fructe şi legume a rămas de bază în alimentaţia locală. În rest consumul de carne a fost nespecific populaţiilor europene tradiţionale, trăitorilor fără întrerupere din crearea speciei umane pe meleagurile lor, așa cum au fost geții pe aceste meleaguri. 

3. Grupul marilor zburătoare: vulturii şi corbii sunt în munţi şi, aşa cum pe alte meleaguri ceahlăii şi rarăii au fost marii vulturi ai meleagurilor bucovinene, nordice, ar fi trebuit să fie ocrotiţi şi consideraţi la mare cinste, exemple înalte pentru spiritele umane: ei, în schimb, au fost exterminaţi, fără milă, fără conştiinţa conservării lor şi a multor alte vieţuitoare apropiate cândva omului. Erau “sanitarii” locurilor, iar prezenţa lor ar fi trebuit să dea curaj omului, avânt spiritual şi puterea de a înfrunta vremurile grele. 

Meleagurile sudice adaugă corbul – care însă nu “duce” sufletele oamenilor decedaţi în alte lumi, dar există o legătură reală a lor cu oamenii decedaţi, care este cu totul alta, conform cunoaşterilor profunde ancestrale: corbul ca simbol ar fi trebuit să păstreze în lume legătura dintre cei vii şi entităţile astrale sub forma cărora rămân oamenii (la fel ca şi celelalte vieţuitoare) după deces, după retragerea spiritelor din corpul eteric şi corpul fizic, rămânând întrupate în restul sistemului corporal cu corp de manifestare astral. Entitatea astrală astfel rămâne în lumea noastră, pentru un timp proporţional cu evoluția sa generală, cu experiența sa, și rămâne astfel în deplină activitate, conştientă şi conştiincioasă, în zborul lor astral. Corbii sunt atraşi – la fel ca şi alte zburătoare, cum sunt cucuvelele – de emisii de sunete, infrasunetecare sunt emise de corpul fizicdublat de corpul eteric, amândouă aflate în curs de desprindere de restul sistemului corporal; acest proces începe cam cu 10-15 zile înainte de decesul declarat. Sunetele cu frecvenţă mai joasă decât sunetele emise de un întrupat sănătos, alternează cu sunete astrale puternice, care arată începutul întăririi corpului astral, al entităţii care va rămâne (în tot acest timp, omul începe să perceapă alte entităţi astrale). Aceste sunete atrag alte vieţuitoare, întrucât sunt asemănătoare cu cele emise de partenerii lor sexuali în perioadele de procreere. În vechime omul ştia bine acest lucru şi s-a folosit de o asemenea cunoaştere pentru a lăsa moştenire generaţiilor următoare o cunoaştere – care avea să se estompeze şi apoi chiar să dispară pe alocuri: existența și importanța entităților astrale în viața omului. În asemenea condiţii, literatura orală avea să păstreze un “semn” pentru păstrarea permanentă a legăturii omului cu lumea astrală: omul şi cei din jurul omului aflat în pragul “trecerii” să ştie că apariţia corbului vestea începutul ei. 

4. Pe acest drum spiritual mai apar vieţuitoare care azi nu mai sunt cunoscute decât poate din balade vechi: şi nici obiceiurile omului legate de ele. Omul avea cândva doi paznici deosebiţi, dintre care azi a rămas doar câinele de pază. În trecut (rareori şi azi) gospodăria omului mai avea un paznic: şarpele casei – o specie de şarpe neveninos, mic de mărime şi în general nocturn, care se hrănea cu şoareci, insecte mari şi uneori chiar cu păsărele prea dese care periclitau grădinile de zarzavat ale gospodăriei. 

Unul dintre megaliţi pune în atenţia drumeţului acest paznic al casei. Gospodarii nu uitau să pună în faţa găurii unde trăia micul şarpe o farfurie cu mâncare uşoară sau un mic vas cu lapte proaspăt – această specie fiind iubitoare de lapte. Obiceiul a devenit tot mai rar când sărăcia a cuprins locurile, rând pe rând. Multe specificări s-au pierdut de-a lungul veacurilor, iar azi majoritatea oamenilor nu concep încă să nu omoare orice şarpe apare în calea lor. Dar în perspectiva reîntoarcerii oamenilor în mediul rural – deja în aplicaţie mult mai mult decât în deceniile trecute, când oamenii din mediul rural erau atraşi de mirajul oraşelor mari – ar trebui să ne amintim treptat de toate cele uitate mai ales în ultimul secol, al ”modernizării” noastre. 

Din nefericire, de asemenea, majoritatea oamenilor nici nu concep să nu se omoare animalele pentru plăceri culinare, privind îndemnurile la protecţie cu vădit dispreţ, nerespectând viaţa ca atare şi evoluţia lor ca spirite întrupate. 

Azi rareori mai vedem şoimi, vulturi pe cerul nostru. Mă bucur mult când văd destul de mulţi oameni care sunt chiar fericiţi dacă văd un vultur, arătându-le copiilor, care se bucură alături de părinţii lor...

Da, deja destul de mulţi oameni sunt conştienţi că nu este de loc corect să se procedeze în acest fel brutal şi criminal cu vieţuitoarele cu care împărţim planeta – chiar dacă nu se pot dezobişnui deocamdată de unele dintre manifestările lor vechi. 

Toate mesajele care sunt purtate de megaliţi au o egală valoare: nu există un mesaj mai important decât altul, iar acest lucru în sine este deosebit de important. Toate au fost la fel de importante şi în ochii generaţiilor trecute, în vechime, sunt şi rămân la fel de importante în ochii generaţiilor prezente şi viitoare. Pentru că şi azi, în perioada cea mai grea a omeniri, deşi în general nu se dă importanţa cuvenită vieţuitoarelor, sunt oameni care o fac şi luptă, fiecare în felul său, pentru a arăta permanent acest lucru. Sunt lucruri care au o importanţă pe care fiecare om o va înţelege, într-un viitor foarte apropiat, căci acest proces al înţelegerilor profunde a început deja la nivel de mase: la nivel de individ nu a existat nici o perioadă în istoria omenirii în care gândirea şi simţirea elevată să înceteze să existe. Iar acestor oameni le datorăm menţinerea omenirii întregi pe o linie generală absolut ascendentă până la noi, azi, în pofida greutăților din ultimele vremuri.

Despre acest drum, cu megaliţii săi, este necesar să mai abordăm un aspect.

Platoul Bucegilor a fost în acele vremuri în drumul oamenilor veniţi de pe alte continente, din locuri care rezonau puternic cu vibraţiile de aici: în special oameni din popoarele toltece – numim popoare toltece toate popoarele cu nativi sud-americani, impropriu-zis: “indieni” sud-americani, chiar dacă azi cunoaştem aceste popoare mai mult sub forma cuceritorilor lor brutali, spanioli sau portughezi, cu secole în urmă. Drumurile spirituale ale geţilor cu drumurile toltecilor, mai ales ale celor din munţii Anzi, se împleteau în modul cel mai armonios. Iar popoarele andine nu foloseau nici ele, încă – şi nu trebuiau să folosească, pentru hrănirea proprie cu carne, animalele din munţii lor, mai cu seamă cele cu talie relativ mare care, asemenea geţilor, nu le foloseau în trecut nici măcar la tracţiune. Laptele a fost utilizat de ei, de asemenea, foarte târziu, spre sfârşitul mileniului II î.H. Drumul toltecilor pe continentul lor, pe care călătoreau şi geţii când aveau nevoie de cunoaşteri de pe alte continente și le vizitau ținuturile, erau create pentru a se autosusţine în condiţiile unei vegetaţii mult mai abundente decât la noi, în munţii noştri, de aceea erau pietruite, realizate din pietre şlefuite astfel încât să se îmbine perfect şi ierburile care cresc rapid să nu pătrundă între şi sub dalele de piatră, dislocându-le. Traversau teritorii extrem de largi şi susţineau drumeţiile organizate de Moşii lor şi de trimişii lor mult mai mult timp decât în Europa. Asemenea populaţii nu au avut parte de migraţii sub forma celor cunoscute de noi, căci destinele lor includeau mutarea periodică din vetrele aşezărilor vechi în alte locuri noi, atunci când terminau obişnuinţele de trăire în ultimul loc. Își consolidau obișnuințele și învățăturile într-un loc și, când se petrecea o schimbare semnificativă de vibraţie, plecau spre alt loc. 

Spre deosebire de tolteci, geţii rămâneau în vatra lor, dar aveau de schimbat obişnuinţele lor chiar pe loc, de la o perioadă de timp la alta, tot sub îndrumarea Moşilor lor. La popoarele andine – toltece în general, dar mai ales andine – Moşii porneau alături de populaţiile unei aşezări, folosind drumurile acestea largi, bine croite și întreținute, pe care puteau merge relaxat cu toții. Mergeau cu animalele lor (lama, alpaca) de la care foloseau la început doar părul pentru realizarea de ţesături şi, în perioadele de drum de la un loc de vatră, de stabilire, la următorul, foloseau şi laptele doar pentru copii mai mici de 7 ani, care puteau merge la pas alături de părinţii lor. Moşii şi Călătorii lor în regiunile toltecilor erau deschizători de drumuri cu mersul lor plutit, înaintemergători pentru a pregăti câmpul eteric pe unde vor trece oamenii în urma lor pentru a-i întări, căci oamenii erau sensibili mai ales fizic (fiind la începutul epocii fizice a omenirii) dar tot atât şi emoţional, neobişnuiţi cu schimbări bruşte de locuri. Și la ei fuseseră la început drumuri lungi pe diferite continente: toate populațiile umane au trecut prin aceste călătorii departe de locul de naștere, dar cu întoarcere la vatra așezării lor. Vom discuta separat într-un studiu în continuare. Noutatea era pentru tolteci aceste drumuri interioare, întăritoare, învățătoare, care alternau locurile de munte cu cele de șes, apoi pe firul marilor ape curgătoare, totul fiind o experiență uriașă pentru toate spiritele participante.

La noi distanțele scurte și pregătirile pentru întâmpinarea marilor grupuri de migratori nu au permis astfel de schimbări de vetre ale așezărilor, dar drumurile spirituale pe care le-am descris anterior creau o experiență de asemenea uriașă, alături de drumurile pe alte meleaguri, pe alte continente. 

Am pomenit despre tolteci, care ne-au vizitat de multe ori în călătoriile lor prin lume, cu potrivirile învățăturilor comune despre animalele lor, căci pe platou chiar mai există un bazorelief care reprezintă o lamă – alte reprezentări s-au pierdut de-a lungul timpului, din nefericire. Drumul toltecilor trecea printr-un punct cu vibrație foarte apropiată de aceea de acasă, de la ei, aflat în dreptul locului unde intră Dunerea în țara noastră: un mănunchi de canale eterice matriceale cu mare forță de vibrație, care puteau odihni călătorii andini care aveau drumul către Platoul munților bucegi.

Toate acestea le vom discuta şi când vom studia Peştera Ialomicioarei. 

35. PIATRA (sau STÂNCA) OMULUI: VÂRF DE MUNTE ŞI MEGALIT

I. IDEI PRINCIPALE

1. Mesajul megalitului: omul a cunoscut în vechime cele mai subtile, profunde părți ale lumii, folosindu-le în timpul vieții sale, iar după trecerea timpurilor grele, omul să-și amintească cunoașterea sa veche despre care vorbesc pietrele din vechime, să-și amintească purtarea sa înălțătoare față de semenii săi și toate viețuitoarele pământului. 

2. Caracteristicile speciale, eterice și astrale ale locului: locul este străbătut de grupări compacte de canale eterice matriceale, care străbat vârful muntelui și megalitul său, în fuiorul cărora se împletesc 7 microstructuri de natură astrală pentru captarea, fixarea și direcționarea razelor planetei cu vibrații din nivelele astrale; aceste microstructuri astrale fac canale și structuri de canale de natură astrală, necesare autostabilizării vibraționale a viețuitoarelor planetei, în manșonul următor al planetei, deasupra manșonului în care se află partea fizică a planetei, unde trăim noi. Ele susțin totodată fondul emoțional al oamenilor și întreg biosistemul: din care mai ales mamiferele. 

II. DETALII, DISCUŢII

Amorphisman - Operă proprie

Mesajul subtil, discret, al Pietrei Omului de pe vârful Omul este: omul a cunoscut în vechime cele mai subtile, profunde părți ale lumii, a trăit folosindu-le concret în timpul vieții sale, iar după trecerea timpurilor grele, ceea ce are el de făcut imediat după schimbarea vremurilor (azi spunem: după schimbarea sensului vibrației medii planetare – de la diminuare la creștere) este să se străduiască să ajungă cât mai repede la:

– căutarea revenirii la cunoașterile despre care vorbesc pietrele modelate din vechime;

– un comportament înălțător, pe care memoriile sale îl va aduce odată cu această schimbare, dând exemplu și celor din jur. 

Azi oamenii, oriunde ar fi, au intuiții legate de mesajele lăsate în piatră și, indiferent de motiv (locul de naștere, serviciu, turism, etc.) se lasă conduși de intuițiile lor (chiar având fleșuri din alte locuri și din alte vieți anterioare) și vizitează din ce în ce mai multe locuri de pe planetă. Intuițiile le spun încotro să meargă – deci dincolo de plăcere sau curiozitate – pentru a descoperi noi locuri care îi vor ajuta la reactivarea memoriilor lor spirituale, la reamintirea vieților anterioare, la revenirea capacităților multisenzoriale – pierdute cândva din cauza agresivității societății umane, pe fondul de greutate a derulărilor condițiilor grele de trai planetar (condiții atmosferice agresive, cutremure, etc.)

Să dezvăluim elemente de cunoaștere și trăire umană la care mesajul îndeamnă să ne canalizăm cunoașterea imediat ce condițiile planetare și sociale ne vor permite. 

În primul rând este necesar să precizăm faptul că au existat în vechime două drumuri pe platoul munților Bucegi, drumuri pe care le-am descris, la modul general, pe parcursul acestor studii:

– un drum care urca din Țara Bârsei spre Piatra Omului (vârful Omul, așa cum îl numim azi) și care continua spre Cerdac, Sfinx, Babele și cobora prin Piatra Arsă spre Valea Largă;

– un drum care urca invers din Valea Largă spre Vârful Omul pe același traseu până la Piatra Omului, apoi cobora pe vale în scurt, urmând un traseu de trecere a munților spre Transilvania.

Azi am spune că este același drum cu dus-întors între Valea Largă și Transilvania, dar în vechime oamenii considerau drumurile după vibrația din care porneau și, privind lucrurile în acest fel, drumurile erau pentru oricine foarte diferite. 

Nici un drum nu ducea spre Padina și Peștera Ialomicioarei în acele timpuri, căci atunci se întâlneau în Peștera Ialomicioarei Moșii cu Călătorii lor (care erau și călăuzele oamenilor din așezări în drumețiile lor spirituale). 

De asemenea, drumeții nu se intersectau, nu se întâlneau niciodată, pentru a nu se influența reciproc, fiecare om călătorind cu sarcinile personale de destin – având destine diferite – doar în compania călăuzei sale, singura ființă umană care îl însoțea, îl îndruma și îl ajuta să-și folosească manifestările mentale cu mult peste folosirile curente, căci în așezare fiecare om se străduia să urmeze programul comun de manifestare fizică. Călăuza mai avea ca sarcină în plus, pe lângă ajutorul oferit drumețului, și ștergerea amprentelor amândorura de pe drumul astfel parcurs. În acest fel oamenii își urmau întotdeauna toate manifestările lor și aveau să o facă astfel cât se poate de mult comparativ cu epoca pentru care se pregăteau să o trăiască – epoca manifestărilor fizice. Planificarea drumurilor se realiza astfel încât să se țină cont și de această cerință, printre toate celelalte sarcini de destin. 

În trecut locul mai era cunoscut sub denumirile: La Capul Omului, apoi Piatra (sau Stânca) Capului. Era considerat granița dintre Transilvania și Țara Românească în această porțiune, iar Piatra era considerată cel mai important punct al platoului montan, locul unde se împleteau drumurile dinspre Ardeal, Țara Bârsei și dinspre Țara Lungă (Valea Prahovei de azi)

Toate cele care se împleteau aici schimbau totul, căci acest punct marchează schimbarea vibrației între munte pe de o parte și porțiunile mai joase: podișul dintre munți în nord (Podișul Transilvaniei) și dealurile din sud (Subcarpații Meridionali). Pe linia Subcarpaților Meridionali, sub dealuri, se află cea mai puternică linie vibrațională între nord și sud, cea mai lungă și groasă structură canaliformă din țară, arătată într-un mod deosebit de clar în Peștera Ialomicioarei, Sala Hărților: intră în țară pe la Cazanele Dunării (actualmente hidrocentrala Porțile de Fier), urmează linia Subcarpaților și iese din țară în regiunea brațelor și Deltei Dunării. 

Piatra sau Stânca Omului a fost prelucrată inițial odată cu primii megaliți de pe platou, pregătind astfel susținerea oamenilor din toate timpurile, împreună cu ceilalți megaliți de pe platou. Așa cum pe versantul munților dinspre platou au fost statui, și pe versantul opus al muntelui, și pe văi mai departe spre Țara Bârsei, au existat statui care au menținut vibrația locurilor ceva mai mult timp la cote înalte, comparativ cu schimbarea vibrației câmpurilor: cu vibrație din ce în ce mai joasă, cu variații când mai dese, când mai rare, care puteau lua pe nepregătite orice viețuitoare locală, obosind biosistemul înainte de cea mai grea epocă a planetei: când ea și biosistemul ei vor trece prin vibrațiile cele mai joase pe care le pot suporta. Un asemenea moment cu vibrația cea mai joasă este foarte rar (o dată la 5-600 milioane de ani), de scurtă durată, dar numai trecerea lină prin evoluțiile prin acest moment poate obișnui, învăța și consolida învățăturile spiritelor – umane sau cu evoluții mai puțin înaintate, să trăiască lin până ce pot acumula o puetre energetică proprie suficientă pentru o trecere rapidă și fără oboseli de la o etapă de evoluție la alta. 

Piatra Omului se află într-o conjunctură eteric-astrală a locului care cuprinde o serie de structuri de mare complexitate eterică: canale eterice matriceale cu mai multe subnivele de vibrație eterică, care însă au poziții ghemuite din toate direcțiile, cu puține canale drepte în această regiune. Printre ele se află mici structuri care captează și îndreaptă razele astrale venite de la nucleu și manșoanele interioare ale Pământului – care străbat manșonul dar nu fac canale astrale în acest manșon cu parte fizică incorporată (cunoscute de noi: pământuri, ape, atmosferă și evoluanți cu corporalitate complexă, cu corp fizic de manifestare). 

Aceste microstructuri de captare și orientare a razelor astrale nu sunt formate de înseși razele astrale. Pentru a ajuta evoluțiile spiritelor întrupate cu corp fizic și chiar derularea activităților mentale ale spiritelor planetei ca atare, mai ales în perioada cu vibrația cea mai joasă, Moșii, entitățile dimensionale și interdimensionale creează din timp – din perioada dintre ultimele două galaciațiuni – microstructuri din materii astrale care captează, fixează și direcționează spre manșoanele superioare acele raze astrale. După ce creșterea vibrației medii planetare va ajunge la valori mai înalte și populațiile umane pe planetă se vor reduce considerabil, tot dânșii, creatorii acestor microstructuri astrale, le vor dematerializa, ele nemaifiind necesare în contextul liniștirii emoționale a tuturor oamneilor (în primul rând) și a mamiferelor: deci spirite care au avut impactul cel mai puternic asupra câmpurilor planetei. Să nu uităm că plecarea lor (a majorității spiritelor umane care fac evoluții pe Pământ acum) este necesară pentru continuarea evoluțiilor lor acasă, în locul de unde au venit. Tot dânșii vor echilibra câmpurile planetei după plecarea piramidalilor, ajutând astfel la regenerarea planetei, în condițiile în care amprentele din câmpuri ale celor plecați nu vor mai atrage fluxuri energo-materiale cu vibrație joasă. 

Acesta este motivul pentru care am mai discutat despre necesitatea ștergerii amprentelor celor care pleacă definitiv de pe o planetă, și vom mai discuta mult în viitor despre asemenea lucrări pe care cu toții învățăm treptat să le facem. 

Să reținem și faptul că nu creatorii hotărăsc locul unde se creează aceste microstructuri din materii astrale, printre care și locul despre care discutăm: locul – în general locurile de acest fel – se alege în funcție de desimea razelor astrale ale planetei (care vin de la nucleul ei, așadar să reținem) și de necesitățile folosirii lor. Asemenea folosiri se referă la crearea structurilor de autostabilizare vibrațională, create odată cu planeta pentru majoritatea viețuitoarelor planetare (biosistemul mărunt al planetei, până la mamifere); pentru oameni (mamifere în general, care evoluează relativ puțin pe planetă, comparativ cu celelalte viețuitoare) se creează structuri speciale de către entitățile ajutătoare (Moși, entități dimensionale, interdimensionale), prin materializare (creație mentală) înaintea venirii pe planetă a grupurilor lor spirituale, și apoi se dematerializează după plecarea lor de pe planetă. O parte dintre microstructuri sunt păstrate în continuare, căci alte spirite vor veni în locul celor care pleacă, iar biosistemul are nevoie de o trecere lină de la o vibrație generală a planetei – la alta. O parte din amprentele emoționale din câmpurile planetei – cele cu vibrație foarte înaltă – sunt de asemenea păstrate până când biosistemul se va adapta la noua situație planetară, degajată de spiritele care pleacă, și la noile grupuri spirituale care vin la întrupare pe planetă. 

Moșii, reîntorși în viitor în mijlocul populațiilor planetare, țin socoteala vibrațională a tuturor acestor modificări, ajutați de entitățile dimensionale și cele interdimensionale. 

Revenind la locurile pe care le studiem, să reținem faptul că pe lângă drumețiile spirituale ale oamenilor din așezări, permanent aceste locuri erau străbătute de Moși și de Călătorii Moșilor. Înafara tangențelor lor bianuale ale Călătorilor cu Învățătorii din așezări, Învățătorii și Măiaștrii mergeau și ei peste tot, dar singuri – nu aveau nevoie de însoțitori/îndrumători, căci ei aveau școala Moșilor încă din copilărie până la momentul în care își luau în primire locul de sarcină de destin: ori locul de naștere, ori altele asemănătoare, în funcție de pregătirea lor și de necesitățile așezărilor. 

Astfel drumurile munților erau tot timpul străbătute de drumeți, mai ales aici, în Bucegi; vom vedea că munții Făgărași au fost folosiți doar de Călătorii Moșilor către așezările din Transilvania până spre mileniul I î.H. În schimb, munții Bucegi au fost folosiți intens:

– în vechime, pentru drumețiile spirituale ale oamenilor din așezări, despre care am discutat pe parcursul acestor studii;

– mai târziu, pentru retragerea oamenilor din așezările învecinate de la poale, pentru a lăsa drum liber migratorilor. Chiar dacă după trecerea migratorilor oamenii s-au reîntors la vatra așezărilor lor, parte din generațiile noi au rămas în mici așezări răspândite pe munți, care au crescut cu timpul, ajungând așa cum le știm azi. 

Dar munții Făgărași nu au fost niciodată atât de mult străbătuți, asemenea Bucegilor, iar așezările au rămas întotdeauna de jur împrejurul munților, așa cum de asemenea le știm azi. 

Însăși megalitul – ca și ceilalți de altfel – este purtătorul mesajului pentru perioade specifice de timp ale societății umane. Pentru populațiile din vechime nu era greu de înțeles, într-o lume în care omul se năștea și creștea încurajat să-și descopere și să-și folosească intuițiile, clarintuițiile și clarsimțurile, să-și pătrundă și înțeleagă, apoi să trăiască conform sarcinilor proprii de destin. Pentru populațiile viitorului – din perspectiva acelor vremuri – mesajul, dacă nu ajungea pe cale orală cât mai departe în viitor, putea fi descifrat, înțeles și preluat+aplicat în viața curentă, în vremurile târzii, atunci când toate cele ale multisenzorialului aveau să apară din nou și să se generalizeze în viața omenirii. Tocmai de aceea toate spiritele umane au efectuat aproximativ 3 întrupări – dar oricum nu mai mult de 4 – în perioada de după ultima glaciațiune, căci mai multe decât atât conduc la oboseala spiritului, mai ales pentru blocurile spirituale piramidale care au de făcut la plecarea de pe Pământ un drum lung de întoarcere acasă, de unde au venit aici pentru un ciclu scurt de vieți: au în fața lor o călătorie cu multe opriri cu întrupări, în vederea conștientizării tuturor implicațiilor celor trăite în manifestările pământene, implicații la nivelele superioare de vibrații, treptat, din drumul până ”acasă”. Așadar au în față multe alte trăiri care fac parte din sarcinile de destin, așa cum au făcut și cele de pe Pământ. De aceea e bine să știm că unele spirite au nevoie de trăirile din perioade de revenire la capacitățile multisenzoriale – altele nu, căci au nevoie de trăiri pur fizice, cu care nu se vor întâlni mult timp în continuare, deci nu trebuiesc învinuiți că nu au ”deschidere”. Dar și aceasta este o învățătură foarte profundă: nici cei ce au – nici cei ce nu au, nu trebuie să tragă unii de ceilalți, adică exact ceea ce suntem cu toții tentați azi să facem: și vom învăța astfel să nu mai facem așa ceva, să fim toleranți, înțelegători și ajutători doar pentru cei care se simt doritori de aprofundări sau chiar și numai de cunoașteri expuse de alții. 

Când vibrația planetei devine din ce în ce mai înaltă, această creștere ajută corporalitatea omului să se dezvolte și astfel să intre treptat în funcțiune senzorii de percepție de la toate straturile corpurilor aflate în dezvoltare. Astfel omul descoperă toate structurile eterice și astrale ale planetei, înțelegând și amplasarea megaliților și mesajele pe care ei le poartă. În acest fel vor accepta tot ceea ce altfel nu au acceptat din diverse teorii – de cele mai multe ori doar de natură fizică – și recuperând înțelegerile necesare se vor corecta din ce în ce mai profund, acoperind o plajă din ce în ce mai largă de cunoașteri și ajutând și pe alții să se corecteze dacă au început să le funcționeze intuițiile, clarintuițiile și fleșuri de clarsimțuri. 

Revenind puțin la structurile eterice și microstructurile astrale ale locului, legătura acestor structuri cu denumirea vârfului este însă alta: numărul microstructurilor astrale este şapte, adică exact câte plexuri unul deasupra altuia are în cea mai mare parte omenirea; foarte puţini oameni, cca. 8% din populaţia umană, au mai mult de şapte: adică numai ajutătorii planetari care au 8 sau 9 corpuri şi astfel au mai multe plexuri pe verticala capului (deasupra capului), unul peste altul. 

Megalit pe vârful Omul, creat pe un cumul de canale eterice matriceale cu microstructuri astrale, ceea ce relevă cunoașterea înaltă a oamenilor din perioada creării lui

Legendă:

(1) = grup de canale eterice matriceale aproape paralele, din care o parte traversează megalitul și formează un sistem asemănător sahasrarei din corporalitatea umană (plexul coroanei); altele asemănătoare trec prin partea inferioară, determinând stabilitatea solului de sub megalit;

(2) = Piatra Omului: megalit care reprezintă un cap uman, mai precis: cap cu alură atlantă (cu maxilarele mai proeminente decât azi, datorită conformaţiei creierului cu corpul calos mult mai dezvoltat decât ne este el acum), arătând cunoașterea omului din vechime privind, printre multe altele, istoria străveche a speciei umane, un tip de cap special pentru folosirea capacităților multisenzoriale, a celor creativ-mentale și pentru deplasare mental-astrală: la care va reveni omenirea după o scurtă perioadă de timp planetar – cât ține perioada cu vibrația cea mai joasă a planetei;

(3) = microstructuri din materii cu vibrație astrală pentru captarea, fixarea și direcționarea razelor planetei cu vibrații din nivelele astrale: care nu fac canale în acest manșon care cuprinde partea fizică (pământuri, ape, atmosferă), ci în manșonul următor, acolo unde formează structuri astrale destinate autostabilizării vibraționale a viețuitoarelor pământene

Să reținem că aceste microstructuri și razele astrale fixate de ele ajută și aici, în manșonul nostru, toate viețuitoarele pământene (nu numai oamenii) pentru menținerea unui standard emoțional acceptabil pentru acest loc din univers, pentru ca viețuitoarele să nu fie antrenate în emoții negative încă și mai joase decât cele pe care le suportă planeta. Ele sunt create și întreținute de către toți întrupații care pot schimba nivelele de vibrație personală cu ușurință, chiar dacă diferențele sunt foarte mari și cu variații mari: adică așa cum sunt Moșii, entitățile dimensionale și interdimensionale.

Capul de om cu alură atlantă îl vom reîntâlni și în Peștera Ialomicioarei, pe lespedea aflată deasupra scării care coboară spre cascade – locul însă este numit și ”La Vrăjitoare” (Babe, Sfătuitoare) întrucât pe peretele din dreapta se văd clar profile de femei bătrâne care privesc spre capul de atlant, dar și sus, spre harta locurilor hăruite geților, şi spre drumul în pantă spre cascade în jos. 

Capul Omului, megalitul de pe platou, este orientat să privească tot spre drumul care coboară, pe Obârşie, spre Valea Horoabei şi Peştera Ialomicioarei, aceasta din urmă fiind o adevărată bijuterie istorică a locului (atât cât a mai rămas în interiorul ei, cu majoritatea vestigiilor care au fost distruse sistematic). 

Toate aceste structuri care dau specificitate locului, adunate cu altele asemenea individuale şi cu alte grupări de structuri destul de rare, care se înşiră de-a lungul munţilor către Padina, formează esenţa locului pe care localnicii îl numesc “Gura de rai”: locul unde corpurile noastre, sub influenţa vibraţiilor înalte naturale, a energizării bogate și line, dar permanente, conduce într-un mod de loc miraculos (deși spectaculos), la acest fenomen. 

34. GRUPUL MEGALITIC AL PORUMBEILOR CĂLĂTORI

Motto: Porumbelul este mesagerul care se hrănește cu cântecul văzduhului. 

I. IDEI PRINCIPALE

1. La Porumbei - grupul megalitic al Porumbeilor Călători - este un grup megalitic care reprezintă complexitatea cunoașterilor oamenilor privind gândurile și câmpurile mentale + astrale + o parte din cele cauzale, formate în preajma grupurilor umane și îmbogățite permanent pe măsura creșterii populațiilor și activităților omenești. 

2. Este primul megalit care are formă de necuvântătoare, îndemnând omul ca peste milenii să aibe respect pentru necuvântătoare – animale, târâtoare și zburătoare; iar pe de altă parte porumbeii călători reprezintă cunoașterea gândurilor omenești, zburătoare prin lume ca păsările cerului. 

3. Porumbeii călători sunt deschizătorii drumurilor de înălțare a relațiilor între oameni, într-o lume care va deveni agresivă, ucigătoare; iar pe de altă parte ei vor fi deschizători ai drumului comunicărilor între oameni pe Pământ, înainte ca mentalul oamenilor să ia din nou avânt, ajungând la stadiul avansat din vechime. Lumea va avea ca sarcină realizările fizice, material-fizice (industriale, tehnologice) înainte de trecerea definitivă la calea naturală mentală + astrală, revenind la capacitățile cele mai profunde ale spiritelor umane. 

II. DETALII, DISCUŢII

Nu vom înțelege, și astfel nu vom accepta faptul că ceea ce numim azi capacități multisenzoriale (pe scurt: clarviziune, clarauz, etc.) nu sunt acum, pe Pământ, pasul următor de evoluție al spiritelor umane, ci doar o revenire treptată la dezvoltările uriașe care erau specifice spiritelor umane înainte de ultima glaciațiune – dar și încă o perioadă după glaciațiune: cam până prin mileniul 4-3 î.H. pentru popoarele care au avut în destinul lor migrații, și până în jurul anului 1000 d.H. pentru popoarele care au avut destin fix pe teritoriile lor ancestrale, fără implicații majore ale migratorilor în viața lor. 

Să revenim la subiectul nostru. 

De ce este spus în popor că porumbelul este mesagerul care se hrănește cu cântecul văzduhului?... pentru că în vechime omul știa că anumite păsări călătoare zboară după recunoașterea locurilor după liniile energetice ale Pământului, după lumina lor și după zbârnâitul de un anume fel al acestora, care formează o adevărată simfonie pentru cel ce o poate percepe.

Și omul o percepea, așa cum percepea și ”muzica aștrilor” la care nu mai putea ajunge în conștiența lui, dar intia că în vis putea s-o facă…

…La fel ca și păsările în zborul lor spre alte zări…

Porumbeii călători nu zboară spre alte zări decât dacă sunt duși de la un loc la altul, dar multe viețuitoare o pot face dacă au părăsit locul nașterii lor. Ei pot să zboare mult timp, sunt docili și astfel pot fi folosiți pentru a duce mesaje între oamenii aflați la depărtare mare. 

În plus mai sunt și alte lucruri legate de viața oamenilor cunoscători în vechime, care așteptau să se schimbe vremurile și să revină la ceea ce au fost ”odată”…

Porumbeii Călători formează un grup megalitic care prezintă complexitatea cunoașterilor umane din trecut, privind gândurile și câmpurile mental + astral + o parte din cel cauzal: formate în preajma grupurilor umane (așezări permanente sau ocazionale) și îmbogățite permanent odată cu creșterea populațiilor umane și a activităților omenești. Asemenea câmpuri știau bine oamenii că ajută la acomodarea lor cu locurile în care trăiau și cu activitățile care pot fi desfășurate local, căci ei cunoșteau bine diferențele între un loc ”gol” – adică ”nesemănat”, neamprentat cu idei privind trăirile și activitățile umane – și un loc bogat în astfel de ”semințe” de gândire umană. 

A fost aleasă o zburătoare întrucât pe de o parte omul a folosit din ultimele milenii î.H. porumbei călători pentru a-și trimite mesajele la depărtare, și vom detalia acest aspect; iar pe de altă parte omul știa bine că va veni vremea când nu va mai ști că-și poate transfera ideile, experiențele, viziunile, pe cale mentală, dar că ele vor circula mai departe, fără ca neputințele omului de a le direcționa și culege din aerul planetar să le influențeze cumva. Că circulația gândurilor va lăsa amprente locale celor care aveau în continuare nevoie de ele și oamenii nu vor mai ști de unde le vin idei salvatoare sau care le îmbogățesc exepriența totală. Omul a știut că avea intuiții privind cele ce se petreceau în lumea largă și culegeau asemenea ”mesaje” pe care le purtau locurile, așa cum porumbeii călători le purtau mesajele. 

Grupul megalitic al Porumbeilor Călători este singurul care a rămas din grupul megaliților și statuilor dintre Cerdac și Piatra (Stânca) Omului. Nu numai megaliți și statui se aflau acolo, ci și alte direcționări și ajutoare pentru călătorii care trebuiau să urce la Piatra Omului: și dinspre platou, și dinspre versantul opus al munților, dinspre Transilvania. Am mai discutat despre cele două șiruri de pereți stâncoși printre care trecea drumul oamenilor spre Piatra sau Stânca Omului, care nu erau puternic fasonați, ci doar marcau în interior, printre ele, drumul care urca lin spre vârf. După o porțiune, muntele se elibera, dar și oamenii astfel ajutați se obișnuiau cu urcușul – foarte necesar întăririi musculaturii și echilibrării circulației sanguine. De asemenea, simple amenajări fuseseră create și pe versantul opus, în rest se foloseau rute ocolitoare pentru ca drumețul să se obișnuiască treptat cu muntele, cu văile. 

Să revenim. Așadar, să reținem că dacii știau bine cum gândul oamenilor circula ca pasărea cerului prin lume – dar dintre toate păsările locului porumbelul călător zbura de la un loc la altul purtând cu el mesaje între oameni. La fel și gândul omului era purtător de mesaj de la el însuși la cel la care se gândea, iar dacă avea prin destin puterea specifică necesară lui și celor din jur, putea trimite și primi mesaje direct de la Moși, la fel ca și Învățătorii și Măiaștrii din așezări. Să nu uităm că oamenii din acele vremuri în care au fost gândiți megaliții aveau încă capacități mentale și astrale puternice, își comunicau pe cale mentală necesitățile, își cunoșteau viețile anterioare și își ofereau experiența în familie, în așezare și popoarelor pe unde își efectuau învățăturile și consolidările prin drumurile lor în lumea largă. Aveau înțelegerea perfectă a câmpurilor planetei – ceea ce avea mai târziu să se numească egregor sau, și mai târziu, în vremurile noastre – mentalul colectiv: format din totalitatea energiilor în fluxuri energo-materiale circulante, a amprentelor radiante din mediul local, a gândurilor și intențiilor oamenilor și altor viețuitoare (în special a mamiferelor care au corpuri spirituale, iar intențiile lor sunt bogate și foarte precise comparativ cu a altor viețuitoare), a entităților care folosesc exclusiv calea mentală și astrală pentru a se adresa oamenilor, sugerând îndrumări, trăind efectiv cu ei în călătoriile lor astrale de cercetare și învățătură. Oamenii știau bine că existau nu numai entitățile astrale pe care le cunoșteau din călătoriile astrale perfect conștiente atunci, ci și entitățile eterice ale planetei pe care încă le mai puteau vedea oricând, și entitățile spirituale care circulau în grupuri în trecere prin galaxie, și entitățile interdimensionale (din rândul cărora aveau să facă parte și Moșii, când vor pleca din mijlocul lor), și entități dimensionale (din Cerurile care se înfășurau unele peste altele ca foile cepei) și care au mereu toată grija pentru traiul lor permanent, al oamenilor și al tuturor viețuitoarelor de pe toate planetele și stelele de pretutindeni. Le vedeau, le simțeau urmele prin aer, pe pământurile și apele de pretutindeni, le vedeau și le înțelegeau ajutorul atunci când era nevoie, ajutor plin de iubire, care le consolida cunoașterea despre lume, precum și sentimentele înălțătoare de care aveau nevoie și ei, și semenii lor, și celelalte viețuitoare, și întreaga planetă cu planetele ei surori, și steaua lor și celelalte stele pe care le cunoșteau tot datorită lor; cu ajutorul lor, tuturor, cunoșteau și înțelegeau structurile eterice ale planetei, ale altor planete fizice și de alte forme și naturi, iar cu ajutorul lor încă mai vedeau entitățile eterice peste tot, pe planetă, în jurul ei, în jurul Soarelui, venind de pe alte planetei, și din alte stele din apropiere. Din zborul și prietenia oamenilor cu ele, ei învățau permanent și știu bine că, chiar dacă va veni o vreme în care le vor uita pe toate, viitorul foarte apropiat le va aduce din nou simțurile, cunoașterea și înțelegerea tuturor. 

Porumbelul deschide drumul necuvântătoarelor printre megaliți, dar în același timp este separat de ele, reprezentând nu numai cele pe care omul trebuie să le ocrotească, ci și cel mai intim interior al omului: gândurile lui, îmbogățite de câmpul, egregorul care conduce omul către intuiții, clar-intuiții și, prin înălțarea tuturor la un loc, spre clar-simțuri: clar-vedere, clar-auz, clar-miros, clar-gust și simțul special al vibrațiilor care se așează unele peste altele după legile firii, legile hotărâte de adevărații ”zei” ai cerurilor, altele decât al cerului muritorilor.

Gândul, știau geții, poate conduce spre tot ce poate fi mai bun pentru înălțarea omului și, în continuare, pentru tot ceea ce conduce la înțelegerea naturii în mijlocul căreia omul trăiește, cu care trebuie să se înfrățească fără să-și uite însă natura omenească în vremurile în care influențele animalice îi pot ajunge potrivnice. Astfel, porumbeii călători sunt deschizătorii drumurilor de înălțare a relațiilor între oameni, într-o lume care va deveni agresivă, ucigătoare; iar pe de altă parte ei vor fi deschizători ai drumului comunicărilor între oameni pe Pământ, înainte ca mentalul oamenilor să ia din nou avânt, ajungând la stadiul avansat din vechime. Lumea va avea ca sarcină realizările fizice, material-fizice (industriale, tehnologice) de comunicare, înainte de reîntoarcerea definitivă la calea naturală mentală + astrală, revenind la capacitățile cele mai profunde ale spiritelor umane. Ei au fost în vremurile din urmă mesagerii, poștașii oamenilor, mai ales din locurile depărtate, din munți și insulele oceanelor, și mai sunt și acum pentru oamenii care nu au încă acces la mijloacele moderne de comunicare. Poporul nostru a știut întotdeauna că numai comunicarea între oameni este calea de înălțare a sufletelor omenești pe care zeii, părinții tuturor, au binecuvântat-o și au lăsat-o la îndemâna omului sub toate formele: mai întâi comunicarea a fost o viziune, o imagine complexă pe care orice om o putea transfera altuia, când oamenii puteau face cu mintea lor acest transfer, apoi comunicarea a devenit o înșiruire de sunete în mintea omului, pe care altul o putea asculta, apoi comunicarea a devenit o înșiruire de sunete emise prin structurile corpului fizic, formând astfel cuvintele vorbirii umane. 

Să mai menționăm faptul că în Țarile Române nu puține au fost, secole de-a rândul, mânăstirile care în acest fel, prin porumbei călători, au ținut legătura cu sihaștrii de pe întreg ținutul munților și cu sihaștrii de prin toată lumea, lume pe care călugării din multe mânăstiri de la noi o cunoșteau ca pe locul propriei lor nașteri. 

Grupul megalitic al Porumbeilor Călători deschide, spre vale și spre Padina, drumul megaliților care reprezintă necuvântătoarele, printre care și păsări: vulturul și corbul. Vulturul este și zburătoare pe care omul trebuie să o ocrotească, dar el simbolizează în același timp și zborul omului curajos – zborul astral al acelei părți a sufletului omenesc, avântat, care își cunoaște și natura, și menirea. Despre corb multe popoare au gândit în legătură cu trecerea sufletului de la tărâmul fizic pământesc la tărâmul zburătorului astral, cu tot sufletul după deces – și nu numai cu o parte mică din el, corpul astral, folosit pe timpul somnului, cum începem să știm bine azi. 

Să vedem și câteva trasee eterice ale locului.

Configurația eterică matriceală în mijlocul căreia se află grupul megalitic al Porumbeilor Călători

Legendă:

(1) = canale eterice matriceale groase, cu vibrație înaltă în nivelul lor eteric;

(2) = canale eterice matriceale subțiri, cu vibrație medie și joasă în nivelul lor eteric;

(3) = partea muntelui cu vf. Omul;

(4) = partea platoului numită La Cerdac;

(5) = traseul turistic actual: drumul care ocolește Cerdacul, din care pornește drumul spre grupul megalitic al Porumbeilor Călători, apoi cotește spre vf. Omul (cu Piatra sau Stânca Omului). 

Toate canalele eterice matriceale se văd în peisajul eteric ca niște valuri uriașe împietrite, încremenite într-o rotire uriașă și apoi ridicându-se la cer printr-o plasă-plajă de canale eterice subțiri care merg spre munte și spre platou. Chiar dacă o asemenea conjunctură pare a fi obositoare pentru viețuitoare, totuși ea nu este, întrucât acele canale care se ridică ca niște talazuri uriașe sunt canale foarte groase, cu o vibrație foarte înaltă în nivelul eteric (vital îl mai numim pentru că vitalizează corpurile fizice). În plus, pe sub plaja periferică a celor subțiri, vin și merg spre vale de asemenea canale foarte groase, pe care le vom discuta în articolul următor, al Drumului Necuvântătoarelor. Tocmai de aceea lumea simte pe toată această porțiune a munților mai întâi dorința de a se odihni aici, între Cerdac și Porumbeii Călători (deși drumurile nu sunt grele, nici pe platou, nici dinspre Padina), dar cel mai important lucru este – observat de milenii – faptul că vitalizarea aceasta puternică conduce în timp relativ scurt la regenerarea corpurilor fizice, lucru pentru care toată această regiune, cuprinsă între Cheile Tătarului (dincolo de Poiana Padina) și Piatra omului (vârful muntelui Omul) este numită ”Gura de Rai”. Deși se știa de multe milenii acest lucru, ”fenomenul” a fost evident în ultimele două milenii, când războaiele și bolile au măcinat mult omenirea, pe fondul general al vibrației pământene joase și apoi a variației vibrației foarte mari și rapide, chiar dacă în creștere, obosind și deteriorând toate liniile genetice ale speciei umane. 

Așadar, drumurile care trec prin zonă nu sunt de loc obositoare, și astfel odihniți drumeții de azi pot urca drumul pieptiș – dar scurt – spre Piatra Omului. 

În concluzie, Porumbeii Călători deschid Drumul Necuvântătoarelor. Să reținem faptul că cei ce colindă azi munții pot crede că ei indică, prin orientarea lor cu fața spre vale, drumul spre Peștera Ialomicioarei. Dar în vechime Peștera Ialomicioarei nu era deschisă drumeților, iar după plecarea Moșilor într-un timp destul de îndelungat s-a realizat o nouă serie de lucrări de reamenajare a interiorului peșterii, cu specificul noilor necesități de evoluție a oamenilor. Aceste noi amenajări au fost realizate de către Călătorii, Învățătorii și Măiaștrii care lucraseră anterior sub îndrumarea directă a Moșilor, iar după plecarea Moșilor ei au intrat în alte sarcini, în rândurile populațiilor locale. După amenajări, peștera a fost lăsată din nou să fie parțial-inundată (atât cât să nu se permită intrarea animalelor în interior) prin recanalizarea apelor din interior care fuseseră cândva deviate pe exteriorul lăcașului (căci peștera este la originea ei un lăcaș de lucru, de studiu, de învățătură) și atunci apele astfel deviate au ajutat pe cei care au trăit și au lucrat în interiorul ei, vreme de milenii. Și a rămas inundată pe întreaga perioadă a celor mai grele vibrații din Europa, căci în acest fel a fost conservat interiorul cât mai mult timp posibil. 

Dar Porumbeii Călători au indicat mereu drumul către marile grupuri megalitice de pe vale, care astfel au fost mereu cunoscute de oamenii din toată partea muntoasă a Munteniei și tot versantul nordic al grupurilor muntoase (sau sudic, privind dinspre Transilvania), amintind mereu oamenilor despre frumusețea artelor vechi și comportamentul respectuos al străbunilor față de semeni și toate viețuitoarele deopotrivă.