NOPŢILE DESCHIDERILOR NOASTRE SPIRITUALE...

Să nu vă mire că scriu întotdeauna spre sfârşitul unui eveniment şi public după trecerea lui. Vreau să simt evenimentul, să mă simt scăldată în puterea lui, în tot locul care îl primeşte, în felul în care reverberaţiile merg în toate sensurile prin lumea care pare a-l face încă şi mai frumos...
Şi, sincer, nu vreau să influenţez pe loc lumea cu simţirile mele, ci doar să vă las loc de reflecţii pe baza evenimentului trecut... Probabil că vom fi cu toţii lucrători în întreaga perioadă care va trece până la apariţia unui alt fenomen asemănător...

Nu-mi propun să fac o descriere a fenomenelor care se pot petrece sau nu în asemenea conjuncturi. Doresc doar să îndemn la reflecţii asupra câtorva lucruri, poate destul de subtile, care ne vor aduce cândva la o înţelegere asupra aspectelor de acest fel - subtile - ale lumii în care trăim.

Noaptea de Halloween (http://ro.wikipedia.org/wiki/Halloween ) este o sărbătoare veche de origine celtică. De fapt ea vine din vremea în care toată Europa avea aceleaşi principii generale de trai, aceeaşi spiritualitate şi mai ales avea o anume „religie" - care nu urma regulile obişnuinţei noastre de a înţelege ceea ce este religie în sine… Azi noi suntem prea plini de ceea ce credem azi despre religia vremurilor trecute, pentru a le înţelege nuanţele, subtilităţile: o lume veche care avea în vedere cât se poate de clar în primul rând ceea ce azi numim subtilitate, şi nu ceea ce azi numim a fi grosier...
Asemenea aspecte azi nu ne vine să le credem ca fiind purtătoare a unei anumite învăţături, de o înaltă ţinută morală şi demnitate umană, bucurie de viaţă şi mai ales cunoaştere a tuturor lucrurilor normale despre planeta lor şi universul în care se aflau...
Şi nu numai celţii sau dacii au avut asemenea baze de cunoaştere şi aplicare spirituală, existenţială, ci toate popoarele Pământului. Vremurile însă s-au schimbat treptat, asemenea vieţi nu s-au mai putut desfăşura în Europa decât în locuri retrase, sub îndrumarea şi ocrotirea Moşilor, Bătrânilor popoarelor. Erau populaţii restrânse, retrase complet din percepţia societăţilor umane convenţionale. Societăţile convenţionale, societăţile pe care le cunoaştem bine noi azi, le-am mai numit în studii: societăţi deschise tuturor întrupaţilor, în timp ce societăţile retrase erau societăţile celor care mai aveau încă de făcut consolidări şi adaptări ale posibilităţilor lor la noile moduri de manifetare: creaţie manuală, deplasare trupească, comunicare verbală. Societăţile cunoscute de noi, convenţionale, erau societăţi de largă relaţionare, la nivel planetar - sau pe scurt societăţi deschise. În linii mari, egiptenii de la care au rămas multe semne, preoţii templelor egiptene, la fel ca şi toate celelalte popoare, au ştiut şi ei de existenţa unor asemenea societăţi, dar nimeni dintre ei nu putea ajunge în astfel de aşezări. Sau cel puţin nimeni dintre conducători şi trimişii lor, căci permanent au existat, peste tot, oameni de legătură, onorabili, crescuţi, instruiţi în spiritul adevăratei şi profundei cunoaşteri, care au făcut legătura între societăţile deschise şi cele retrase, moşeşti, chiar şi după restrângerea lor, după anul 500 d.Ch.
Asemenea desfăşurări s-au derulat până când toate spiritele care urmau să intre în întrupări de-a lungul perioadei de joasă vibraţie s-au obişnuit şi cu trăiri în astfel de vibraţii joase, şi cu întărirea unor învăţături pentru comportament, atitudine, comunicare-relaţionare şi creaţie - toate acestea de înaltă calitate, pentru întreg timpul, până la plecarea majorităţii spiritelor umane aflate la întrupări pământene.
Adică până în timpurile pe care le trăim noi, azi.
Mai devreme sau mai târziu, popor după popor s-a obişnuit cu vibraţia planetară joasă şi şi-a consolidat toate aplicaţiile de creaţie manuală, de atitudine faţă de viaţă, muncă, natură şi propria societate, de comportament activ între oameni: în relaţiile de familie, de muncă, în deplasări de tot felul - terestre şi maritim-fluviale.
Şi, în plus, ceea ce pentru oamenii străvechi şi vechi era dosebit de real şi important, relaţia cu natura însemna relaţie şi cu entităţile astrale şi dimensionale pe care le cunoşteau bine din relatările bătrânilor; căci în vremurile lor, oamenii nu mai aveau puterea de a dialoga direct cu ele, din cauza vibraţiei joase. Doar Moşii şi cei pe care ei îi instruiau direct (azi numim: iniţiaţi) puteau să ţină permanent legătura cu entităţile ajutătoare. Însă toţi oamenii le intuiau prezenţa activă în momente ale anului, care deveneau astfel cele mai importante, an după an, generaţie după generaţie. Pentru ei nu exista nici un impediment să creadă deschis că sufletele celor ce îşi încheiau misiunile pământene îi ajutau în aceeaşi lume cu ei, având în plus încă şi mai multă putere să ajute lumea oamenilor, precum şi lumea vegetală şi animală deopotrivă. Entităţile erau conştientizate ca fiind locuitori în acelaşi locuri sub stele, doar sub alte forme - pe lângă entităţile aflate în alte locuri, spaţii, mult mai înalte, pe care noi azi le numim universuri. Ei le numeau ceruri.
Odată cu creşterea agresivităţii, cu înrăirea şi pervertirea oamenilor sub impulsul vibraţiilor joase, lumea entităţilor nu s-a împărţit şi ea în aceste două categorii - entităţi bune şi entităţi rele. O asemenea împărţire şi-a făcut loc treptat în mintea populaţiilor europene tradiţionale, locale, abia după împletirea lor cu grupurile migratoare. Ele îşi pierduseră, pe drumurile lor pline de neprevăzut, de deziluzii născute din neînţelegeri, încrederea în bunătatea oamenilor şi "zeilor" moşteniţi din străbunii lor - care nu-i ajutau niciodată după cum îşi doreau ei… Căci "zeii" creează condiţii - noi trebuie doar să le folosim după cel mai înalt grad de manifestare spirituală, pentru a ne armoniza cu universul în care traim. Dacă suntem creatori înaintaţi, trebuie să ţinem cont de o anumită disciplină planetară, pentru ca planeta însăşi, biosistemul ei, să supravieţuiască alături de noi înşine…
…Lucru pe care acum suntem în curs de învăţare, pentru nivele joase de vibraţie planetară.
La toate acestea, în lipsa continuării aplicaţiilor paşnice dinainte, în confruntarea cu populaţii diferite de ei înşişi, s-au adăugat treptat confuzii: au început să se strângă la un loc cu rădăcinile sănătoase, care astfel au adunat devieri de la înţelegerile lor corecte dintâi.

Faptul că ele au ajuns astfel deviate la noi, azi, nu înseamnă că străbunii noştri nu le-au avut curate, sănătoase, după sentimente înălţătoare şi o logică impecabilă - cele care stau la baza creării şi susţinerii întregului univers, pe care şi noi le învăţăm, treptat: în acelaşi timp cu consolidări ale lor după trăirile în condiţiile înţelept create. Ceea ce înseamnă de fapt învăţături şi consolidări ale folosirii forţelor spirituale, în mod armonios între ele, între semeni de aceeaşi evoluţie, în armonie cu toate celelalte părticele ale Creaţiei Universale.
Populaţiile, grupurile migratoare au avut alte moduri de gândire, de acţiune, de încredinţare: pe acestea noi le cunoaştem azi, le credem ca fiind integral ale străbunilor noştri - iar acest lucru nu este integral adevărat. Credem că numai noi, azi, suntem "civilizaţi", dar nici acest lucru nu este integral adevărat. Au fost grupuri - şi nu popoare întregi care au colindat lumea noastră, fără să pustiască locurile natale, şi aşa rare în mod normal în acele locuri. Nici nu au lăsat pustiu în urma lor - nici nu au pustiit în calea lor. Confuziile pe care le facem azi se trag exact de la astfel de neînţelegeri…
Altele nu au lăsat pustiu în urma lor, dar au pustiit tot ceea ce le era în faţă, agresivi fiind de felul lor. În urma lor s-au refăcut popoare, civilizaţia şi arta de a trăi, cu plusurile şi minusurile ei, a dăinuit mereu.
Grupurile migratoare care au ajuns în Europa nu au avut puterea să schimbe structura şi obiceiurile, modurile de manifestare ale populaţiilor tradiţionale, locale, ci s-au asimilat treptat culturii tradiţionale, cu influenţe puternice este drept: dar şi pozitive, şi negative. Cultura, manifestarea tradiţională însă şi ea se modifica încet, la rândul ei, sub imboldul greu de dus al vibraţiei planetare din ce în ce mai joase şi cu variaţii din ce în ce mai rapide şi puternice. Adică: condiţii generale care nu susţin un comportament înălţător, însă tocmai de aceea sarcinile de destin ale omenirii în această perioadă a fost de a conştientiza cât şi cum se poate face faţă unor asemenea condiţii, şi cum se poate în continuare acţiona spre înălţarea manifestărilor spiritelor creatoare chiar şi în astfel de condiţii grele.
Acest lucru înseamnă că o cultură asemănătoare au avut la vremea lor şi grupurile migratoare, însă cu modificări destul de mari din anumite puncte de vedere - modificări provenite din obişnuinţa drumurilor, deplasărilor cu care se obişnuiseră în ultimele milenii: mileniul II şi I, î.Ch. Nu a fost decât parţial o sălbăticire a membrilor lor: au devenit o civilizaţie în deplasare, cu modificările de rigoare ale celor statice cândva…
Mi-a plăcut un film pe canalul Discovery în care se constata că migratorii nu erau câtuşi de puţini sălbatici, aşa cum sunt îndeobşte prezentaţi din motivele social-politice ale vremii, ci erau doar un alt fel de civilizaţie - o civilizaţie "din goana calului"…
Şi despre ei, ca şi despre daci s-au spus minciuni care, colportate şi întreţinute cu ambiţie de înţeles oarecum azi (fără a fi însă aprobată, susţinută de noi, acum) au condus la împământenirea lor şi formarea de încredinţări care mai dăinuie şi azi. În condiţiile în care aprofundările cunoaşterii adevărurilor despre propriul nostru popor au fost permanent interzise şi denigrate atunci când s-a dorit o astfel de cunoaştere, ne-am complăcut în trăirea superficială, fără ca mulţi colportori să o fi făcut intenţionat - mai ales ordonatorii bisericeşti. În continuare, mulţi oameni au făcut-o inconştient, de frica unor astfel de ordonatori, fie ei laici sau religioşi: prin încredinţarea că numai în acest fel îşi vor putea "salva" propriul suflet. Azi chiar uităm sfatul biblic care spune că cei care vor căuta cu orice preţ (aşadar, cu orice preţ…) să-şi salveze sufletul - aceia şi-l vor pierde… Căci mulţi s-au lăsat influenţaţi de rigorile unor administraţii interesate politic şi material, dorindu să le încredinţeze de totala lor adeziune, crezând că numai astfel îşi vor salva averile şi/sau sufletul de ameninţările lor, până la urmă total nefondate…
Chiar şi azi cu greu ne rupem de încredinţări de acest fel, nefondate, chiar dacă fondul nostru general este unul de credinţă în divinitate. Cunoaştem multe lucruri ascunse până acum, însă chiar dacă azi credem, şi ne dorim din tot sufletul de exemplu să facem călătorii astrale - nu credem, sau cu greu ne vine să credem că dacii ar fi cunoscut aşa ceva… Învăţăturile laice oficiale ne-au condus pe acelaşi drum al superficialului pus la rang de ştiinţă, în spatele căruia legiutorii foloseau întotdeauna toate cele pe care în mod oficial le înfierau, ridicând crima la rang de apărare de stat, ascunzând în egală măsură motivele reale ale războaielor religioase în spatele încredinţărilor privind o singură formă de dumnezeire: aceea care le convenea lor cel mai bine…
Dacă vom crede susţinut în faptul că suntem descendenţii primatelor coborâte din raiul arboricol, nu vom putea accepta că străbunii noştri erau de fapt continuatori ai unei civilizaţii de o adâncă cultură universică, profundă moralitate şi demnitate umană. Ne place să credem că noi, acum, pentru prima oară, facem o serie de lucruri doar prin puterea noastră actuală, cum ar fi călătoriile astrale, şi nu numai… Ne place să credem că numai noi ştim, acum, de dimensionalitate (ştim termenul ca atare, dar la drept vorbind nu prea ştim ce înseamnă acest lucru concret…), ştim ce înseamnă entităţi astrale, credem că ştim ce înseamnă îngeri şi demoni. Deşi… nu ştim că ne vin din părerile antice, pe care nu le cunoaştem în totalitate, nu au ajuns până la noi cunoaşterile cele mai corecte, cele mai avizate. Interesele religioase, laice, confuziile apărute ca urmare a folosirii în perioadele de interzicere a culturii s-au adăugat ca nişte pietre de moară în cununa cunoaşterilor subtile… Puţini fac azi cercetări personale şi ajung să-şi dea seama de rezultatele "epurărilor" sau de cele scăpate din teroarea Evului Mediu întunecat al europenilor… Multe adevăruri au scăpat ascunse prin metaforizare, altele s-au transmis pe cale orală ascunse în basmele, poveştile, cântecele, obişnuinţele populare: din care însă parţial au fost convertite şi ele la religia oficială, parţial au fost denaturate de uitările vremurilor de restrişte ale popoarelor. Din nefericire ştim azi mai multe despre Caligula, Napoleon sau Hitler decât despre propriile manifestări ale poporului în care ne naştem. Şi aici discut nu numai despre poporul român, ci despre fiecare popor în parte. De aici se nasc şi exagerările: ar fi totul de o sărăcie inimaginabilă să fi fost doar un singur popor la originea celorlalte, o maimuţă africană sau asiatică la originea altora… Şi Domnul fie lăudat!!! Avem o multitudine excepţională de experienţe, de înclinaţii, de dezvoltări tocmai pentru că provenim din locuri diferite, cu culturi diferite, că suntem spirite întrupate care au făcut parte, cu rândul, din toate popoarele lumii, formându-ne astfel o experienţă deosebit de bogată, care se împlineşte în continuare cu fiecare trăire a fiecărei întrupări în parte.

Revenind la tema noastră: să avem în vedere că la baza sărbătoririi unor nopţi - noaptea Valpurgiei (în mijlocul primăverii http://ro.wikipedia.org/wiki/Noaptea_Valpurgiei ), nopţile de Sânziene, noaptea de Halloween (în mijlocul toamnei) nopţile dintre Crăciun şi Anul Nou - stă o cunoaştere profundă a legăturii omului cu entităţile astrale de toate felurile: adică entităţile intrate direct în întrupare astrală sau intrate în întrupare astrală ca urmare a încheierii întrupării fizice, cu corp fizic carnal. Pentru entităţile din urmă este o continuare firească a întrupării prin naştere fizică, prin care se moşteneşte un sistem corporal de la părinţi, prin intermediul căruia entitatea va continua şi manifestarea astrală dincolo de părăsirea trupului lăsat vetrei pământului. În acest fel, omul devenit entitate astrală poate cerceta modul în care cerurile, planeta, biosistemul, societatea, manifestarea spiritelor care au folosit treptat asemenea corpuri, moştenite din generaţie în generaţie, au contribuit la menţinerea în stare funcţională bună sau, dimpotrivă, la degenerarea corpurilor fluidice ajunse în propria posesie. Corpuri deterioarate ale entităţii, acolo unde este cazul, se vor regenera repede fără influenţa corpului fizic, în zilele care urmează destrupării, se vor întări, se vor dezvolta în funcţie de elementele lor arhetipale, în funcţie de necesităţile sarcinilor de cercetare astral-mentală şi cauzală proprie şi de ajutor oferit grupului propriu de întrupare, precum şi legăturilor cu alte grupuri, cu blocuri spirituale pământene.
Oamenii s-au aflat întotdeauna în legături cu entităţile astrale, şi aşa vor fi întotdeauna, aici şi oriunde în Universul Fizic, unde vor avea nevoie de evoluţii proprii. Faptul că la un scurt moment dat au fost împiedicate să creadă în existenţa lor, doar un scurt moment din existenţa lor de creatori conştienţi, aminteşte pe de o parte de perioada de inconştienţă vegetal-animală pe care spiritele ajunse în evoluţii mai înaintate o urăsc: este bine că vor învăţa astfel să nu o mai urască depărtându-se cu silă de ea, ci să o accepte şi să o studieze pentru a nu se mai lăsa influenţaţi de alţii - spirite lipsite de experienţă pe care le vor ajuta în eternitatea vieţii spirituale. Cu răbdare, cu perseverenţă şi mai ales cu toleranţă vor oferi învăţătură generaţie spirituală după alta, cum că nu sunt singuri în univers, în lumea lor, ci sunt înconjuraţi de o mulţime de fraţi spirituali, prieteni iubitori, ajutători experimentaţi, coordonatori-creatori care nu au alte sarcini decât să le creeze condiţii de trai şi să coordoneze orice fel de evoluţii astfel încât fiecare evoluant ajutat să-şi dezvolte experienţa proprie. Şi, mai presus de ea, dar şi cu ea împreună, să-şi dezvolte conştienţa vremii pe care o trăieşte şi conştiinţa sa de evoluant creator, curajos, echilibrat, armonios dezvoltat în toate ramurile, razele sale spirituale, forţelor sale spirituale şi aplicaţiilor cunoaşterilor sale în condiţiile locale de întrupare.
Reţinut de la legăturile sale directe cu entităţile ajutătoare astrale (îngerii - numiţi popular), omul însă şi-a dezvoltat intuiţiile şi conştienţa sa existenţială în momentele energetice cruciale ale fiecărui an (solstiţii şi echinocţii). Acest fapt a determinat conducătorii religioşi să accepte doar câteva perioade pe an în care oamenii să cinstească obiceiuri străvechi convertite în evenimente religioase noi (dar noi am început să aflăm despre asemenea practici abia în ultimii ani). S-au realizat asemenea conversii de către fiecare religie în parte, după relaţia cu care organizatorii au avut-o cu poporul condus : permisiune mai flexibilă din acest punct de vedere a Bisericii Catolice, care a avut întotdeauna o relaţie mai laxă cu poporul. Relaţia Bisericii Ortodoxe cu poporul a fost mult mai dură, de unde şi inflexibilitatea sa mai ales din acest punct de vedere (al relaţiilor fiecărui om în parte cu entităţile sale ajutătoare) este de altfel binecunoscută: numai reprezentanţii clerului ortodox şi-au luat permisiunea gestionării relaţiilor omului cu divinitatea. Ceea ce nu este câtuşi de puţin normal, iar noi acum începem să acceptăm un astfel de lucru…
Astfel încât noi, creştinii ortodocşi, sărbătorim drept Sâmbete ale Morţilor fără plăcere, ci în durerea pe care biserica ortodoxă o celebrează frecvent, întărind omul în durerea sa, şi nu întru bucurie în trăirile sale.
Este o diferenţă uluitoare între atmosfera sărbătorii de Halloween şi Sâmbăta Morţilor din aceeaşi perioadă… Nici nu mă mai mir de ce românii au preluat sărbători care nu le aparţin, aşa cum nu mă mai mir azi de faptul că alergăm după învăţături spirituale prin Peru, Mexic, Tibet - în condiţiile în care învăţăturile strămoşeşti, naturale şi cuminţi, sunt acoperite de dispreţ şi hulă… Când lumea mă întreabă care sunt acelea, şi eu le răspund: uite, ceea ce scriu, abordabil treptat de către oricine… sunt privită cu neîncredere… Cum să fi ştiut dacii de călătorii astrale, sau cum arată miezul universului, sau de matricile lumii, de unde venim şi încotro ne ducem… doar erau barbari, inculţi, beţivi , total neştiutori…
De fapt noi suntem neştiutori…
Dar nu pentru mult timp…

Este drept că folosim în Sâmbăta Morţilor pomeni legate de activitatea bisericească, ceea ce ar trebui să dezvolte mila pentru cei sărmani; dar majoritatea oamenilor nu sunt interesaţi, din nefericire, decât de actul de dăruire pe care îl fac… Bun şi acela, dar cel ce face pomană nu este interesat cui oferă şi ce face cel ce ia cu ceea ce astfel primeşte. Zice că nu-I treaba lui… Şi pubelele de gunoi se umplu cu mâncare, se păstrează de regulă doar băutura - în loc ca pomenile să ajute direct familii sărace, case pentru bătrâni, pentru copii, adăposturi ale oamenilor fără locuinţe, fără să fie împlinite cu medicamente, ceaiuri, săpun, detergenţi, lucruri de îmbrăcat şi obiecte de uz personal. Ar trebui o antrenare dincolo de aceste zile, dar să mă opresc deocamdată aici.
În mijlocul populaţiilor creştine catolice, noaptea de Halloween se adresează membrilor vii ai comunităţilor, deşi amintirea este calată pe elemente care vorbesc clar subconştientului, necunoscute însă de cele mai multe ori de conştient. Este bine că se subînţelege (deşi nu prea mult) ideea de a estompa frica de fantome, însă nu se înţelege rostul profund al unei asemenea învăţături. Bostanul luminat înăuntru este rădăcina faptului că "vrăjitoarele" şi "vrăjitorii" erau oameni de legătură cu entităţile nevăzute care aveau o aură deosebit de puternică, un câmp curat şi deosebit de luminos, chiar dacă mulţi erau ajunşi în pragul bătrâneţii.
Se dispreţuieşte însă - amintind cu tristeţe de Evul Mediu vânător de vrăjitori, de vraci, adică de oameni înaintaţi pe linia cunoaşterii regenerative de sănătate folosind: elemente naturale ale căror proprietăţi curative s-au pierdut sau sunt tratate cu indiferenţă, cuvinte cu mare profunzime şi greutate (amintind de sermoterapia ale cărei baze profunde s-au pierdut, dar nu definitiv totuşi…). Nu se mai ştie ce interese perverse au stat la baza formării unei astfel de forme de dispreţ profund faţă de marii vindecători ai neamurilor: cunoaştem ceva istorie, dar nu ne-a învăţat nimeni să o legăm de viaţa noastră curentă. Mai mult, am ajuns să credem că este bine să ne dispreţuim propria minte, în loc să o înălţăm… SĂ O ÎNĂLŢĂM, SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ O GESTIONĂM SPRE CUMINŢIRE, ÎMBLÂNZIRE… Denigrarea, dispreţuirea este curentă în manifestările noastre - bazele ei fiind întărite prin toate căile obscurantiste moştenite şi ne-estompate azi… Nici nu ne gândim să ne eradicăm dispreţul, reacţia primă fiind: "Dar merită !!!" Nu prin aşa ceva se însănătoşeşte manifestarea umană, însă ne mai trebuie ceva timp să acceptăm, apoi să trecem la curăţirea proprie şi apoi să împrăştiem aceeaşi învăţătură, cu gândul, cu vorba şi cu fapta în jurul nostru…
Astfel nu este de mirare - ar trebui să ne fie de înţelegere - faptul că, în răutatea lumii, în dispreţul pe care îl moştenim pentru persoanele în vârstă, ele se înrăiesc - tot aşa cum a avut loc şi înrăirea vracilor de-a lungul ultimelor milenii, parte dintre ei, după firea umană, devenind utilizatori de procedee mentale lamentabile, oribile: DAR nu mai mult şi nu mai departe decât orice om, din oricare societate…
Din nefericire mulţi căutători de paranormal, ei înşişi cu abilităţi multisenzoriale, se pretează şi azi la speculă mentală…
Încă…
Dar nu pentru mult timp de acum încolo…

Din decurgerea unor asemenea experienţe vom învăţa multe lucruri în viitor. Dacă azi avem în vedere faptul că învăţăm din comunicările astrale să ne preţuim ajutătorii, cred că este cazul să mergem mai departe şi să ne recunoaştem ajutătorii personali - fie oferiţi de divinitate dinainte de naşterea noastră în mijlocul oamenilor, fie despărţiţi de familiile noastre prin destrupare: mai întâi să acceptăm, apoi să-i cunoaştem direct în meditaţiile noastre active, prin călătorii astrale, prin înţelegerea faptului că orice om poate comunica direct cu ajutătorii săi - dar nu este conştient de acest lucru. Să nu credem că, orgolioşi şi doritori de imagine perfectă, nu discutăm decât cu Iisus, cu Maica Domnului, cu alte personaje biblice sau ale unor alte scrieri străvechi sau noi. Interesant ar fi de discutat despre faptul că unii dintre cei care primesc comunicări din partea lui Metatron nu ştiu că dânsul este un personaj al culturii religioase iudee, crezând că este o entitate dimensională cu care numai noi, acum, de prin anii 2000 putem discuta în direct...
Să ştim că rudele noastre destrupate ne ajută direct şi indirect, prin intermediul entităţilor noastre astrale personale (care ne ajută aşadar de dincolo de momentul întrupării noastre actuale), ne îndrumă cu toţii în fel şi chip, după necesităţile derulării sarcinilor noastre de destine. Şi nu implicându-se direct în rezolvarea temelor noastre de viaţă, de manifestare, ci numai cu sfaturi generale pe care noi înşine trebuie să le adaptăm conjuncturilor întâlnite în viaţă. Căci nu ele ne trăiesc viaţa, ci noi ne-o trăim personal, trebuie să ne facem aplicaţiile, să tragem concluziile şi învăţămintele de rigoare.
Cam asta ar trebui să ne înveţe, cred eu cu sufletul plecat, dar doritor de bine, biserica noastră, şi mă opresc aici, fiecare dintre noi să tragă concluziile care simte că i se potrivesc.

În concluzie să păstrăm respect pentru toate legendele noastre, pentru legendele altor popoare - şi aici mă refer şi la noaptea Valpurgiei (în mijlocul primăverii), de acelaşi fel, şi noaptea de Halloween (în mijlocul toamnei) adică în momentele în care majoritatea oamenilor, ca spirite întrupate, simt creşterea puternică a energiilor planetare, simt nopţile deschiderilor noastre spirituale... Chiar folosirea nopţii este o învăţătură pentru deschidere spirituală cu totul specială, subtilă, căci omului contemporan de noapte îi este teamă; iar învăţătura, la fel ca şi noaptea Anului Nou, merge în profunzimea intuiţiilor, marcând cândva în adânci vechimi - dar şi în viitorul apropiat - petrecerea şi nu trecerea oricum a unei nopţi în deplină armonie cu entităţile percepute fugitiv sau permanent (în funcţie de abilitatea astral-mentală a fiecăruia). Dar timpurile şi semenii ne-au influenţat în direcţia acceptării fricii fără dezvoltarea curajului şi dintr-o astfel de noapte facem zi trăită frenetic, în imperiul mâncărurilor şi băuturilor de orice fel, care obosesc trupul şi ameţesc mintea, speculează sexualitatea în loc să dezvolte iubirea altruistă şi atotcunoscătoare… În acest fel omul ţinut în necunoaştere nu mai tremură de frică, simţind energiile mari, percepând cu privirea periferică tot felul de mişcări în spaţiul pe care îl ştie de altfel de o viaţă gol, chiar dacă subconştientul, intuiţiile sale formează totuşi un fond permanent de liniştire: de nimic, de nimeni nu trebuie să avem frică, în fond…
Memoriile noastre latente, mereu existente în străfundurile doar de semenii noştri adormite pasager, superficial, se trezesc acum; iar asemenea evenimente încep să fie percepute, înţelese cu totul altfel - şi totuşi într-un fel care a fost mereu prezent în noi. Creşterea vibraţiei medii planetare formează un fond activ pentru impulsionarea memoriilor de acest fel, ajutându-le să treacă din perioada lor pasivă trecută într-o perioadă activă viitoare. Astfel, graniţa dintre subconştient şi conştient devine din ce în ce mai flexibilă, mai laxă, mai cu seamă în perioadele cu vibraţii foarte puternice - pe fizic şi pe spiritual deopotrivă: la solstiţiul de vară - pe fizic şi eteric, la solstiţiul de iarnă pe cauzal-spiritual - în ambele cazuri susţinute fiind emoţional şi mental în egală măsură: unde energiile emoţionale şi cele mentale sunt unelte active ale unor modalităţi de echilibrare şi comunicare în relaţionare. Sprijinul cel mai puternic pe care îl avem în această perioadă vine de la cele cu care suntem obişnuiţi azi, obiceiuri, tradiţii, vorbire curentă, pe care astfel le avem în noi cu toate felurile noastre de înţelegeri, trecute, prezente şi viitoare. Căci viitorul apropiat ne rezervă transformarea celor existente azi din vechile noastre obiceiuri-rădăcină - în manifestări curente de mare amploare şi subtilitate. Care ne sunt nouă personal deosebit de necesare dar şi necesare activităţilor noastre de ajutor oferit populaţiilor spirituale care vor veni la întrupare în continuare. Vom găsi astfel sprijin în obiceiurile noastre curate, cunoscătoare, ne-limitative, cât se poate de cuprinzătoare, ajutându-ne şi ajutând întreaga planetă să evolueze armonios, la fel ca şi până acum...
... Şi noi, odată cu întreaga fire ce ne cântă sufletelor armoniile frumuseţilor celeste împletite în jurul nostru mereu...

CE-I FACE PE OAMENI RĂI?

Este o întrebare - din multele asemănătoare - întâlnită pe internet, dar şi în viaţa curentă.
Multe texte care circulă pe internet azi spun că spiritele fac alegerea, înainte de intrarea în viaţă desfăşurată cu corp fizic, să fie răi, să experimenteze răul ca atare, pe care nu-l cunosc de fel.
Părerea mea, prin prisma evoluţiilor, este diferită de acest sens al prezentărilor. Însă este de recunoscut faptul că există o parte adevărată şi o deviere de la sensul spiritual al firelor de evoluţie.
Aderând la acceptarea desfăşurării unor evoluţii deosebit de complexe, consider că o alegere din partea spiritului întrupat este doar ca formă a condiţiilor de trai în care se va desfăşura destinul momentului, în cadrul unui ciclu de vieţi deosebit de complex, ciclu de întrupări după necesităţile de evoluţie curentă.
Este o alegere între mai multe variante care sunt necesare în totalitate spiritului, care se vor desfăşura oricum mai devreme sau mai târziu: modelând, remodelând, dezvoltând şi aprofundând mereu cele trăite în diferite moduri, în diferite medii, cu folosirea mereu înaintată a forţelor noastre spirituale radiante.
Un exemplu de alegere ar putea fi: nu trăiesc o greutate acum - căci nu mă simt odihnit ; sau trăiesc o greutate acum, pentru că m-am odihnit anterior.
Trebuie să trecem prin toate, fără excepţie, dacă vrem să evoluăm corect, armonios, echilibrat: şi vrem, cu siguranţă, atunci când suntem în deplinătatea folosirii forţelor noastre spirituale, când înţelegem că toate ne sunt absolut necesare în spiralele vieţii eterne pe care o avem... Dacă ne vine greu să credem aşa ceva în perioade de vibraţie planetară foarte joasă, aşa cum trăim în prezent, treptat ne vom obişnui cu de toate, experienţa noastră se va lărgi şi greutatea îşi va pierde treptat din agresivitate, ajungând să înţelegem şi să căutăm calea cea mai demnă, curată, omenească pe care o putem desfăşura în condiţiile date.

Şi vom înţelege deplin cândva că oamenii nu sunt răi, ci doar nepricepuţi ÎNCĂ să trăiască într-un mod diferit de acela al agresivităţii animalice pentru supravieţuire: fie ea supravieţuire corporală, social-politică sau comercială. Atunci când apărarea este atacul; când furtul de la gura altuia este luptă pentru viaţă;  când detractarea este metodă de impunere a propriilor idei, creaţii, comunicări; când serviciile aduse celor din jur sunt realizate în vederea unor beneficii ulterioare; când devine armă răspândirea îndoielii, temerii, fricii, panicii, urii, folosirea cruzimii pentru consolidarea teroarei, retragerea şi interzicerea cunoaşterilor care ar face semenilor viaţa mai clară, mai bună, mai lină; când se foloseşte conştient ascunderea marilor adevăruri despre evoluţie, viaţă, planetă, univers… toate fiind mecanisme ale plantării propriei necesităţi în faţa necesităţii altora…
Toate sunt relicve ale unei moşteniri de manifestare a oricărui spirit, din perioade anterioare şi din timpul trecerii de la evoluţiile de evoluant necreator - la evoluant creator conştient, unde conştienţa astfel dezvoltată a mers pe liniile ruperii de animalitate. Aşadar un tip anterior de comportament bun pentru acea perioadă, devine astfel învechit pentru cei care au posibilitatea de a valorifica integral toate resursele planetare - cu condiţia conlucrării tuturor întrupaţilor de acelaşi fel cu sine. Lipsa de experienţă privind asemenea căutări şi aplicări, care azi creează starea de lăcomie, minciună, crimă şi perversitate, se va estompa treptat. Este o estompare prin conştientizarea celor rele de care suntem în stare în situaţii grele în mediul planetar sau social, prin învăţături şi perfecţionări ale aplicaţiilor de acelaşi fel în continuare: în continuarea vieţii spiritului care îşi termină doar, acum, o filă a eternităţii sale, pentru a continua viaţa sa pe fondul unei conştiinţe din ce în ce mai elevate: treptat, la cât mai multe nivele de vibraţie ale mediului său de întrupare.
Aşadar, spiritul uman (căci cele aflate pe trepte de evoluţie necreatoare încă nu au conştiinţa înţelegerii repercusiunilor manifestrăilor lor în mediul de trai, dar sunt pe cale să înveţe) nu alege propriu zis să fie rău. El primeşte la întrupare anumite condiţii de trai şi apoi - la finalizarea destinului - îşi poate da singur seama, la nivelul său total de evoluţie, cum a folosit resursele materiale şi energetice pe care le-a primit, cum s-a comportat cu semenii săi şi cum i-a ajutat să-şi valorifice întregul lor potenţial de manifestare. Treptat va ajunge să aleagă prin înţelegerea firelor sale evolutive, cum poate evolua în mijlocul unor medii de mare complexitate, alegând viitorii semeni care îl pot ajuta să-şi remodeleze comportamentul, dar în acelaşi timp să ajute şi pe alţii să evolueze, să ajute la conservarea şi dezvoltarea mediului natural al locului universic în care evoluează, să caute tot ceea ce este mai principial bun pentru dezvoltarea vieţii, conservării ei, folosirii superioare, mereu mai înalt-spirituală, a forţelor energetice a semenilor săi.

Suntem aici ca să ne conştientizăm atitudinile învechite ale perioadelor de evoluţie ca evoluţii de tip vegetal (atitudinea de indiferenţă) şi ca animale (comportament dur, inconştient şi agresiv), dar şi atitudini de căutare a ieşi din situaţii grele cu orice preţ - specifice creatorului disperat: trădare, perversitate, crimă conştientă. Nu suntem - dar devenim conştienţi şi învăţăm acum sau după terminarea acestui ciclu de vieţi, cum să ne folosim forţele spirituale pentru sublimarea folosirii lor la nivele proprii înalte, chiar şi în vibraţie planetară foarte joasă.

Totul este socotit astfel încât să ajungem, cândva, asemenea marilor entităţi ajutătoare care au puterea de a alege - între bine şi rău - să facă întotdeauna numai bine celor din jur…

CÂTEVA ZILE DE RESPECT PENTRU SFINŢII NOŞTRI …

MOTTO: În fiecare an, laici şi religioşi, avem cel puţin trei zile pentru DUMI-RIRE… Şi valul puterii LOR a început deja….

… Sufletul meu se pleacă cu adânc respect şi înaltă preţuire nu numai în calitate de bucureştean, aflat sub suflul învăluitor, puternic şi totdată plin de o infinită blândeţe al unui Sfânt de neam: care se poate simţi în fiecare clipă a anului de fapt – la fel cum la Iaşi se poate simţi sufletul puternic al mult-iubitoarei de oameni, Sfânta Parascheva…

SĂ NU NE UITĂM SFINŢII …
… Să nu ne uităm sfinţii umani, numai de dragul ideii că în jurul Pământului ar fi o năvalnică oaste de extratereştri veniţi pentru a ne salva de viaţa spirituală mizeră pe care am avea-o acum…
Cu deosebit respect pentru orice formă de viaţă universică, pe care am simţit-o fără întrerupere de-a lungul întregii mele vieţi, scriu în această simţire binecuvântată, cu lacrimi de bucurie în ochi următoarele:

SĂ NU UITĂM CĂ SFINŢII:
… Ne-au “salvat” spiritual rând pe rând, trăind ca lungi şiruri, neterminate încă, de semeni altruişti şi înălţat-iubitori – spirite măreţe care au venit să ne reamintească curajul, demnitatea, dragostea de neam, de oameni, dragostea pentru orice formă de viaţă care ne înconjoară, trupeşte sau sub altă formă de fiinţare: ei ne şoptesc mereu, de dincolo de văzul şi de auzul nostru, pe care la un loc le-am numit Moşul Zeu Divin – Dumnezeu…
… Ne-au învăţat să ne păstrăm sufletul înălţat, ne-au reînvăţat să ne ridicăm ochii spre stele, mulţumind cu bucurie sau trăind cu tristeţe dar plini speranţă. Ne-au păstrat sufletul curat măcar şi pentru o fărâmă, chiar şi celor în faţa cărora şi-au dat sângele şi viaţa – martiri pentru învăţături de mare profunzime… Iar profunzimile sufletului chinuitorilor lor au ştiut să adune licoarea cu parfum de omenia cea mai adâncă a lacrimilor lor: nu pentru e înşişi, ci pentru cei care îi prigoneau…

Înălţarea spiritualităţii noastre de azi stă pe temelia sufletelor lor. La început ne-au fost ştiuţi ca Zei, apoi ca Moşi, apoi ca Sihaştri, apoi ca Sfinţi recunoscuţi de oficiali din cauze ştiute numai de ei şi de Bunul Dumnezeu, căci mulţi, nenumăraţi alţii au mers pe aceleaşi crunte căi…
În imperiul religiilor, şi conducerilor laice angajate de ele, am acceptat şi alţi sfinţi, ai altor neamuri, a căror viaţă şi moarte, de oriunde, ne arată azi, în încercarea noastră de a deveni mai drepţi, mai înţelepţi, că pretutindeni au fost asemenea martiri şi maeştri ai artei înălţătoare numită VIAŢĂ… Chiar dacă mulţi dintre noi, cei ce iubim azi deopotrivă Cerurile şi Pământul, uităm poate de religiile în care ne-am botezat, să încercăm să păstrăm ce este mai bun, mai înălţător, mai sfânt – DA, MAI SFÂNT… – căci am cam uitat acest nume binecuvântat, în avântul cu care tot preluăm o întreagă pleiadă de termeni străini, cu tentă mai mult sau mai puţin new-age-istă, cu care încercăm să inundăm patrimoniul lingvistic românesc... cuvinte împrumutate din alte limbi deşi avem termeni pentru ele…
Să retragem din cotidian dispreţul pentru corupţia organizatorilor laici şi religioşi deopotrivă… Cu dispreţul nu vom schimba niciodată nimic, nu vom face decât să adâncim fractura dintre laic şi religios, dintre ştiinţă şi istoria, memoria adevărată, spirituală profundă a popoarelor omeneşti, care a primit cândva numele de religie…
Să păstrăm tot ceea ce este mai bun, mai pur, mai drept, curat, demn, altruist, iubitor… mai SFÂNT din tot ceea ce ne aduc toate popoarele, toate religiile, toate felurile de manifestări ale oamenilor de pretutindeni!!!…
Să ne sfinţim şi noi… nu neapărat cu aghiazmă şi tămâie – însă, Doamne !!! dacă am şti cât de eficace sunt ele în lumea noastră bogată şi atât de bună pentru sufletele noastre… Să ne sfinţim cu tot ce este mai bun pentru sufletul nostru, căci numai în acest fel putem participa noi înşine la sfinţirea lumii noastre… Unde acel cuvânt – “sfânt” – este tot ceea ce poate fi mai bun + etern mod de participare a fiecărui om la schimbarea umanităţii în bine, la îndepărtarea tuturor manifestărilor care ne subminează demnitatea umană şi dragostea de tot şi de toate......................

Timp de câteva zile sfinţii Dumitru (mai pe româneşte) Cel Mare “Izvorâtorul de Mir” şi Dumitru Cel Nou (din Basarabi sau Basarabov) făcătorul de minuni îşi împletesc puterile în lumea noastră pentru a ne determina să conştientizăm cele mai subtile – dar totdată cele mai puternice fire ale Sufletului nostru Nemuritor, ale Razelor de Spirit de pretutindeni şi de aici !!!...
Să ne DUMI-RIM asupra puterilor mângâietoare şi totodată învăţătoare ale tainelor care au fost ÎNTOTDEAUNA deschise oamenilor – doar noi, între noi, ne-am împiedicat mereu să le simţim, să NE simţim mereu în strânsă şi directă legătură cu ele ... Să fim iubitori şi noi, dumnezeieşte iubitori de tot ceea ce poate fi mai înălţător pentru sufletul uman şi să păstrăm mereu în sufletul nostru parfumul acestei iubiri profunde, unice, sfinte !...
Cu toată dragostea, cu tot respectul, sufletul meu îmbrăţişează azi amintirea sfinţilor noştri de neam şi de lume întreagă... În respiraţia trupului meu îmi plec sufletul către ţărâna ce v-a primit sângele şi trupul vostru curat, şi îmi ridic sufletul către tăriile Cerurilor, din largul nemărginit al cărora ne ajutaţi zi de zi şi clipă de clipă.................
 

SĂ FIŢI, ŞI SĂ FIM ETERN BINECUVÂNTAŢI !!!...

ÎMPĂMÂNTAREA PRIVITĂ DIN ALTE PUNCTE DE VEDERE

Linkuri utile:
http://www.bucuria-cunoasterii.ro/alte-studii/impamantarea/impamantarea-1-generalitati/
http://www.bucuria-cunoasterii.ro/alte-studii/impamantarea/impamantarea-2-aspecte-speciale-purificarea/

Înainte de a analiza concret ideile privind conştientizarea împământării astăzi, să mai facem câteva precizări pe scurt, privind fenomenul real al împământării corporale: funcţiune naturală şi automată – în felul ei de bază – a sistemului nostru corporal. Ea nu este o creaţie mentală de siguranţă a minţii noastre, menită a ne menţine în preajma Pământului pe timpul activităţilor noastre astral-mentale. Canalul de împământare este o creaţie normală a sistemului nostru corporal şi nu este nevoie decât să percepem vizual – în viitor: şi sonic, şi vibraţional. Ceea ce se face azi în mod conştient a ajuns la noi sub o formă de acţiune a gândului, cu motivaţii înţelese în mod generalizat azi ca pe o necesitate pentru a nu ne… pierde spaţiul cosmic, aşa cum spuneam, când facem meditaţii, în călătorii astrale sau alte activităţi mentale.
Este o acţiune cu care suntem sfătuiţi să o facem pentru a nu mai avea teamă pentru o astfel de “pierdere” în cosmos, iar mai nou, au apărut conştientizări şi de altă natură. Adică, oameni care au început să vadă trecutul omenirii încep să ştie clar – şi să adapteze practicile de meditaţie activă după cunoaşterea lor, răspândind frică şi panică: este vorba despre felul în care s-a acţionat în antichitate din interiorul templelor egiptene asupra unor repezentanţi ai caselor regale ale popoarelor cu care Egiptul se afla în conflict: prin slăbirea corzilor matriceale de legătură între corpul fizic şi corpul astral, aflat în stare de “vis” – călătorind în spaţiul cosmic, aşa cum se petrec lucrurile cu fiecare dintre noi în perioada somnului. Avem azi împresia că oricine poate face aşa ceva, dar nu este adevărat. Mai avem impresia că dacă ne “împământăm” asemenea încercări pot fi anihilate complet. Extinderea unei forme de cunoaştere are şi părţi bune, dar şi părţi pline de confuzii care se generalizează până la denaturarea complexă a adevărului, a rădăcinii. Spun “denaturarea complexă” pentru că nu este vorba numai despre direcţia urmărită, unilaterală, ci se referă la toate repercusiunile asupra unui set foarte larg de elemente de aceeaşi natură – pe care nu le conştientizăm deocamdată.
Azi însă nu mai putem vorbi despre asemenea lucruri, căci tocmai cunoaşterea profunzimilor sistemului nostru corporal ne determină să ştim bine că dezvoltarea sistemului corporal – de la formă ovoidală la formă sferică, proces încheiat în cazul aproape unei jumătăţi din populaţia pământului, iar pentru restul fiind în curs de dilatare completă – determină o întărire puternică a fiecărei structuri în parte. O discuţie care mi-a trecut pe la urechi prin Obor într-una din zile se referea la faptul că omul activ azi nu mai poate fi uşor hipnotizat, aşa cum era “odată”… Aproape că mi-a venit să râd: omul se autohipnotizează singur, încrâncenându-se asupra activităţii sale urmărite intens, de aceea lucrurile s-au schimbat în lume… aşa e !!! Este obsedat de ale lui, astfel încât razele sufletului lui nu mai pot fi învăluite ca pe vremurile din care am pornit discuţia…
Dar da!!! este şi mai bine dacă mai avem grijă şi de un anumit fel de împământare – acela de a fi relaxaţi măcar o oră pe zi în preajma solului, şi cel mi bine ar fi: sol lipsit de subsoluri pline cu maşinării – câteva canale subterane nu sunt atât de rele totuşi; de aceea parcurile sunt mai ferite, de aceea mai bune. Ţinând cont de explicaţiile oferite privind adevărata natură a împământării – aprovizionarea cu energii neamprentate, pentru evidenţierea manifestărilor proprii ale monadei întrupate, cu atât mai mult devenim mai tari, puternici, conştienţi de tot ceea ce este influenţă exterioară. Inclusiv influenţe provenite de la semenii noştri supăraţi pe viaţă şi pe bucuria noastră de a trăi simplu, modest, cuminte, bun…
Sigur că sunt necesare multe lucruri de explicat privind diferenţele dintre ceea ce este manifestare proprie şi amprentările de vibraţie diferită pe care le primim. De fapt sunt foarte multe de spus pentru acest subiect şi foarte multe elemente pe care trebui să le legăm, să le împletim pentru a înţelege alte profunzimi ale acestei teme de discuţie.

Tocmai de aceea ni se dau cunoaşteri privind asemenea structuri. Poate că vă plictisesc asemenea cunoaşteri?… Pe mine nu !!! le folosesc permanent, chiar sunt fericită pentru tot ceea ce primesc ca sfat de cercetare, apoi şi comunicare privind amănunte la care nu mi-ar fi dat prin cap să mă uit vreodată.

Există mai multe “centuri de siguranţă” care funcţionează automat, şi nu pentru că am putea să ne pierdem, ci tocmai pentru a ne putea sprijini activ, cu putere şi cu vibraţie optimă, pe derularea unor asemenea activităţi, fără nici un fel de teamă.. Nu suntem împiedicaţi, ci suntem sprijiniţi pentru a face primii paşi conştienţi din nou, după o perioadă destul de lungă de lipsă de activitate mentală conştientă curentă – nicidecum că am face-o pentru prima dată de la coborârea proverbialei âmaimuţe din raiul arboricol, pentru a deveni omul de azi… Când am scris pe site despre creaţia materială mentală şi etapele ei de derulare în trecut, cu preluarea ei în viitor, un american mi-a scris că… de fapt el ştie că nu vreau să cred toate acetea, la care trebuie musai să renunţ a crede că ar fi existat vreodată!!!… Tonul său hipnotic, pe care l-am mai întâlnit şi la alţii, mă face să-mi dau seama că nu trebuie decât să-mi văd de treabă mai departe, să nu mă lupt cu astfel de oameni, să scriu atâta cât îmi este dat să scriu, încurajându-mi semenii să meargă şi ei neabătut pe drumul adevărului, pe care vor descoperi singuri cele ce trebuiesc crezute şi făcute deopotrivă.

Să revenim la subiectul nostru…
Aşadar, este necesară înţelegerea faptului că acest element de funcţionare corporală este absolut natural şi se desfăşoară absolut natural. Doar omul s-a depărtat mult de sol, de partea pământoasă a planetei pe care s-a născut, şi de aceea desfăşurarea sa normală, naturală, nu mai ajunge să-şi atingă menirea: plasat de-a lungul vieţii între un apartament la etaje numărate cu zecile sau sutele – şi un serviciu plasat în aceeaşi manieră, canalele de împământare ale oamenilor, şi animalelor ţinute în apartamentele de bloc, în aceleaşi condiţii cu stăpânii lor, nu mai ajung în mod natural la adâncime în sol, pentru a prelua de acolo energiile purificate de trecerea prin centrul galactic şi elementele matriceale ale galaxiei, până la planeta de naştere. Odată cu conştientizarea necesităţii de a ne apropia în aceste vremuri de solul ajutător în acest fel, vom ajunge treptat să căutăm schimbarea definitivă a condiţiilor noastre de trai, reîntorcându-ne la traiul, locuirea şi desfăşurarea activităţilor pe sol, dar îndreptându-ne permanent atenţia către cerurile care şi ele ne ajută în mod corespunzător.
De asemenea, odată cu creşterea experienţei în folosirea activităţilor astral-mentale, vom înţelege că am folosit de regulă, în aceste perioade, mai curând acolo unde nu ne-ar fi trebuit în ziua de azi, spre încurajarea mai curând decât pentru învingerea fricii, fără să ne dăm seama de acest lucru. Dar aşa este normal pentru multă lume şi ne vom da seama astfel că ne trebuie mult curaj, care este construit pas cu pas în lumea pământeană: o lume care se află încă la cote joase de vibraţie. Puterea noastră de înţelegere devine din ce în ce mai mare şi frica de necunoscut se diminuează pe zi ce trece. Spre exemplu, dacă până acum frica de neant, de… univers !!! ne-a determinat să căutăm împământarea drept antidot împotriva “pierderii” în cosmosul necunoscut, pe timpul meditaţiilor active, călătoriilor astrale, altor activităţi mental-astrale, în viitorul apropiat, frica de necunoscut a omului se va diminua treptat, până la a ne rămâne o intuiţie din vremuri îndepărtate... Ne vom aduce aminte doar că am folosit cândva în mod expres, căutat, volitiv, împământarea pentru desfăşurarea unor activităţi care nu sunt specifice acestor timpuri curente. Va veni timpul pentru folosirea naturală, îmbinată cu căutarea unor condiţii de desfăşurare a utilităţii exprese a fenomenului, a elementului în sine: culegerea de energii venite din nucleul planetei, aşa cum am explicat în studiile anterioare : http://www.bucuria-cunoasterii.ro/category/alte-studii/impamantarea/. Cunoaşterea împământării a fost lăsată în acest fel acum pentru revenirea la normalitatea cunoaşterii călătoriilor astrale, altor elemente de meditaţie activă, altor feluri de mentalizări, respectând teama de necunoscut, de neobişnuit a omului, ştiindu-se clar că ea va fi învinsă treptat – dar repede. Momentele planetare în care frica de necunoscut a fost prea mare pentru a nu se ţine cont de ea sunt pe sfârşite – pentru majoritatea oamenilor, pentru o parte a lor s-a terminat, chiar dacă societatea o induce în continuare prin organizările sale statal-religioase, neavând interesul să organizeze, să coordoneze universalizarea omului cu punctele sale utile de concentrare: în aczul nostru – de reamintire a împământării conduse prin voinţă, pentru anumite derulări ale activităţilor mental-astrale.
Multe dintre cele aflate azi în manifestarea unor înainte-mergători ai societăţii umane au astfel o rădăcină în trecutul străvechi, mental, al omenirii şi necesitatea revenirii treptate la amintirea ei pentru reluarea activităţilor mentale în viitor.
În viitor, tocmai pentru că omul are o experienţă extrem de bogată în domeniul creaţiei, comunicării, deplasării astral-mentale, nici o acţiune mentală sau astrală nu va mai avea nevoie de ceva conştient indus pentru a contracara nesiguranţa, frica, panica. Ceea ce facem noi acum este să scăpăm de tiparele anterioare ale fricii, în mod gradual, eliberând când o formă de manifestare – când alta. Iar acest lucru va fi treptat înţeles de mulţi, apoi de toţi oamenii.
Un element deosebit de important care va ajuta la depăşirea rapidă a unui astfel de fenomen cum este cel de tipul fricii de univers, panicii de necunoscut, este intrarea pe comunicare conştientă a fiecărui om cu entităţile sale astrale, dimensionale, coordonatoare de grup evolutiv propriu. Este drept că atâta timp cât nu vom crede că avem excat lângă noi entităţile ajutătoare – îngerii cum îi numim noi – nu vom face prea repede nişte paşi – liberi, curajoşi, bucuroşi de ceea ce suntem în stare să facem. Dacă vom crede că suntem înconjuraţi doar de armate extratereştri baricadaţi în navele lor intra- şi inter-galactice, ne va fi greu să depăşim epoca în care credeam că ne vom putea deplasa doar cu nave construite pe baza folosirii unor tehnologii mai mult sau mai puţin avansate (zâmbim cu drag şi înţelegere în faţa faptului că Stanislav Lem credea că în anul 2000 navele noastre vor avea drept principiu total de funcţionare milioane de … diode… adică dioda fiind, în mod oficial, chestiuţa cea mai evoluată a timpurilor sale: anii ’60…). Vom înţelege că principiul de circulaţie intergalactică este de fapt compactizarea cu pliere a spaţiului universic, prin care circulaţia se poate face extrem de rapid, şi nu prin intermediul navelor cu propulsie tehnologică. Adică, pe scurt:
– de către entităţi foarte înaintate în evoluţii, cu vibraţie foarte înaltă, cu multă experienţă în compactizarea straturilor spaţiului universic fără vătămarea lor – o compactizare până la nivel de un pas de efectuat pentru trecerea dintr-un punct al spaţiului la unul foarte îndepărtat; astfel de entităţi şi călătoriile lor sunt au drept ţel realizarea unor sarcini deosebit de importante între populaţii aflate la distanţe uriaşe, pentru coordonarea lucrărilor de întreţinere ale unor structuri universice, pe care le învaţă la rândul lor, de la entităţile cu experienţă încă mult mai mare. Căci toţi învăţăm, generaţie după generaţie, unul de la altul;
– de către entităţi mai puţin evoluate, având sarcini de ajutor oferit populaţiilor din interiorul unei sub-zone sau în interiorul unei singure zone universice. Puterea lor este mai mică, dar nici nu este necesară o putere superioară pentru realizarea unor asemenea sarcini. Până când toţi vor învăţa şi îşi vor consolida cele învăţate astfel, sarcinile se efectuează prin deplasare cu ajutorul unor compactizări pe spaţiu mai lung, dar reducerile sunt substanţiale. Se folosesc pentru deplasare creaţii materiale de înaltă vibraţie, care sunt doar asemănătoare cu navele cunoscute de noi – în accepţiunea celor cunoscute de noi – însă sunt doar carcase de protecţie pentru călător, pentru a fi ferit de viteza cu care se deplasează. Deplasarea se efectuează cu ajutorul propriilor sale forţe astrale şi mentale, prin „tunelul” creat tot prin intermediul forţelor mentale. Un studiu mai complex al unor asemenea deplasări va fi prezentat în curând.
Iată de ce este foarte periculos să ne desconsiderăm forţele mentale, crezând că ele nu ar fi ale spiritului, că ar fi rele, grele, malefice, etc. Dar învăţăm şi ne dezvăţăm, mergând mereu mai departe, ştiind să explicăm şi altor generaţii de monade, aflate în evoluţii şi ele, cele pe care şi noi le-am învăţat la rândul nostru, sprijiniţi de ajutătorii personali.
Momentul actual, când omenirea află despre extratereştri în nave călătorind cu zecile sau cu sutele prin cosmos este foarte bun, la nivelul de înţelegere actual, în care majoritatea oamenilor nu sunt obişnuiţi să gândească, la acest nivel de vibraţie planetară, decât într-un fel tehnologic. Este un moment pe care omenirea îl va trece, bun pentru a înţelege că extraterestri din preajma noastră – şi nu cei din alte ssteme stelare, din alte galaxii, din alte zone ale universului – sunt de fapt entităţile ajutătoare ale planetei, stelei, întregii galaxii în care ne-am născut, entităţi cu corpuri materiale la fel ca şi noi, stabile, structurate interior – dar de vibraţie mult mai mare decât sunt corpurile noastre fizice. Entităţi care sunt asemănătoare cu noi din majoritatea punctelor de vedere, doar că „haina” trupească pe care o avem poate fi comparată ori cu zale de oţel, ori cu mătasea cea mai fină. Entităţi de care nu trebuie să ne fie frică, pentru că ele sunt tot ce poate fi mai bun pentru noi, prietenii noştri dragi, fraţii noştri mult mai ştiutori şi conştienţi de necesarul evoluţiilor noastre. Şi sunt alături de noi dinainte de naşterea noastră după trup fizic, şi vor fi întotdeauna când va fi nevoie să fie lângă noi: să ne ajute, să ne coordoneze, să ne iubească mereu... Îi mai vedem cu vederea periferică pe la Sânziene sau de Crăciun – până la Anul Nou. Vom ajunge să avem deplină încredere în ei, vom înţelege că tot ceea ce ne ajută ei să trăim este spre binele nostru – doar că frica şi neîncrederea noastră creează de cele mai multe ori breşe în conlucrarea cu care nu suntem încă obişnuiţi. Vom cunoaşte întreaga fenomenologie legată de călătorii astrale, de percepţii mentale cu care se pot urmări desfăşurări de evenimente în spaţii diferite, în timpuri diferite, aşadar derulate simultan cu întruparea celui care cercetează sau din înregistrările în memoriile noastre: din întreaga noastră evoluţie în plan local sau în alte locuri din univers, preluate din memoriile proprii, sau cele planetar-stelare locale, sau ale universului – în funcţie de experienţa pe care fiecare dintre noi o are în domeniul preluării informaţiilor, la diverse nivele de vibraţie planetară: a informaţiilor referitoare la evenimentele, la evoluţiile din toate timpurile. Pentru majoritatea spiritelor acest lucru este normal la nivele înalte de vibraţie a planetei, pentru spiritele cu mai multă experienţă este uşor să culeagă astfel de date la nivele din ce în ce mai joase ale vibraţiei planetare.
Azi avem doar o deschidere asupra celor necesare a fi cunoscute în societatea noastră, pentru ca informaţiile să fie folosite în diferite feluri spre menţinerea sănătăţii proprii. Cu timpul, se vor percepe posibilităţi extinse de folosire a celor cunoscute deja, către alte manifestări, specifice altor posibilităţi planetare, după cum se vor forma necesităţile timpurilor viitoare. Dar aflăm tot timpul de unele, de altele, ne pregătim mereu pentru cele ce urmează…

Cu timpul vom înţelege mult mai multe aspecte care ne vor fi de folos într-o epocă pe care începem să o bănuim: mentală – dar de un mentalism pe care îl ştim în principiu, dar nu ne mai aducem aminte decât vag de el...

INOCENŢĂ ŞI CONŞTIENŢĂ ÎN PREŢUIREA/DISPREŢUIREA DISPREŢULUI…

MOTTO: uneori dispreţuim chiar şi dispreţul, din dorinţa de a scăpa de dispreţuitori…

Tot ceea ce ne înconjoară are un rost... un mare şi bogat rost, cu aspecte pe care le descoperim pe zi ce trece, în condiţiile în care ne scăldăm azi: condiţii ale creşterii vibraţiei cosmic-planetare. Sunt condiţii de mediu şi corporale propice revenirii noastre la ceea ce putem fi - dar la nivelele optime ale mediului nostru de manifestare. Iar noi am trăit în ultimele milenii în condiţii aspre, dure chiar, de supravieţuire. Ne-am sălbăticit… dar cu toate acestea nimic nu este degeaba. Am reînvăţat curajul, pierdut pe undeva prin undele mătăsoase şi binevoitoare ale universului, unde am trăit în pace şi înţelegere perfectă cu semenii din cale. Ştiam de curajul înfruntării stihiilor galaxiilor - dar nu şi de acela de a înfrunta stihiile din sufletul semenilor… Am reînvăţat respectul, acceptarea, toleranţa, înţelegerea, drumul liber al emoţiilor primare - da! primare, de care am învăţat să nu ne mai fie jenă, ruşine chiar pentru foarte mulţi oameni ai zilelor noastre... Şi azi sunt mulţi oamneni cărora le este ruşine să iubească, să mângâie, să se îmbrăţişeze… Nu mai vorbim de iubirea tot şi toate, iubirea dezinteresată, iubirea dumnezeiască, pe care o desconsideră dacă vine din partea semenilor, considerând că trebuie să existe un motiv ascuns, căci numai Dumnezeu este în stare de aşa ceva… Dar şi cu Dumnezeu dacă s-ar întâlni, nu l-ar recunoşate şi nu l-ar preţui…
Cu toate acestea, am reînvăţat să facem câţiva paşi - dar paşi siguri pe calea demnităţii, bunătăţii, moderaţiei, echilibrului în toate, apoi a altruismului, conlucrării, înţelegerii esenţei noastre de creatori liberi, avântaţi !!!...
Ne-am confruntat cu mari şi multe tare comportamentale ale noastre şi ale semenilor noştri şi ne-am descoperit - şi ne descoperim acum şi mai departe - multe subtilităţi ale negativităţilor noastre, pe care până acum nu le-am băgat în seamă. Trăirea în familii cu oameni care ţin cont de comportamente pozitive, înaintate, înălţate - alături de oameni care par a nu le fi înţeles şi cu atât mai mult: par a nu le fi trăit niciodată nu este însă un "blestem" - ci ar trebui să ne fie o binecuvântare, o bucurie. Este greu, dar se poate - ştim asta din rarele momente în care putem să o spunem deschis, chiar dacă cu lacrimi în ochi…
Am învăţat să ne revoltăm - dar am ajuns să ne revoltăm prea mult. Revolta ne vine şi din dispreţ, nu numai din preţuirea buneicuviinţe... În oricare situaţie ar trebui să ne gândim că cei din jurul nostru ne ajută permanent - prin regula lui "Nu" (aşa ceva nu voi face !!!) şi prin regula lui "Da" deopotrivă : Da, aşa ceva este de urmat, de dezvoltat, de aprofundat...

Vorbind despre dispreţ...
Ne ajutăm reciproc, mai ales în familii, dar şi la locul de muncă, pe stradă, oriunde: cei dispreţuitori din jurul nostru ne ajută să nu uităm că am fost şi noi la fel, că avem încă la tot pasul urme - mai grosiere sau mai fine - de dispreţ, sarcasm, ironie. Şi ne ajută astfel să ne întărim permanent în atitudini de valorizare a tuturor evenimentelor, a tuturor vieţuitoarelor, a semenilor oameni din jurul nostru. Să luăm tot ce-i mai bun din toate şi să mergem mai departe.
În acelaşi timp, ne ajută să participăm clipă de clipă, prin remodelarea noastră, la conştientizarea şi schimbarea atitudinii lor înşişi de dispreţuitori...

Lumea înconjurătoare ne amprentează clipă de clipă cu tot ceea ce îi este caracteristic, dar mai cu seamă o fac inconştient cei apropiaţi nouă. Şi noi pe ei, de asemenea, îi influenţăm, iar aici este un mic secret: să nu ne supărăm pe noi înşine pentru ceea ce preluăm de la cei din jur, căci este o lege imuabilă a locului: de foarte înaltă valoare spirituală - şi ne vom da seama cu toţii cândva de acest lucru. Ceea ce avem de făcut este - atunci când ne dăm seama ce trăim în sufletul nostru (şi mai devreme sau mai târziu ne dăm seama): să vorbim prieteneşte în gând cu cel/cea care ne amprentează. Să nu o facem luptând cu persoana respectivă în gând, ci spunându-i amical, cu bunăvoinţă şi respect: "Vezi, eu mă strădui să nu mai fac/zic/gândesc aşa !!!"
Eu personal nu încerc să scap de ceva, căci până la urmă luptăm să scăpăm de pers. respectivă, iar consecinţele nu le mai putem controla la un moment dat (de reţinut…). Dar mi-a trebuit mult până să ajung la situaţia aceasta, pentru că mai mult de jumătate din viaţa mea nu am avut realmente nici un sprijin din exterior. Când au apărut astfel de idei în jurul meu, bucuria mea a fost enormă. Am adunat sârguincios toate cele care erau în mine dar aproape le uitasem, în vâltoarea vieţii. Acum nu le mai uit. Dacă accept că lucrurile stau cum stau şi e normal să fie ÎNCĂ aşa în vremurile noastre, conştientizez deopotrivă şi faptul că pot ŞI EU să dau ajutor la schimbarea celor din jurul meu, iar aceasta este o mobilizare uriaşă... Nu mai dau dispreţul omului la o parte - asta ar însemna să lupt împotriva dispreţului său, iar asta provoacă reacţie subconştientă pentru el. Este drept că nu-mi vine dintr-o dată, de cele mai multe ori, dar totuşi vine repede momentul de conştientizare şi pun tot sufletul să nu-l mai pierd. Lupta cu dispreţul: şi la noi, şi la dispreţuitori, în mulţimea uriaşă de amprentări pe care le primim zilnic, iese imediat spre conştient şi se manifestă puternic în acelaşi mod, întărind atitudinea generală de dispreţ... Dacă totul iese mai târziu la suprafaţă, reacţia este explozivă, din acumularea în timp a mult mai multor amprentări care le primeşte oricine, de pretutindeni.

Dispreţul are rădăcini foarte adânci; el este - şi voi detalia pe site, la Studii Istorice - cel mai greu sentiment de îndurat de către spiritele evoluate, când vin aici, în această zonă a universului. Şi de înlăturat… Este greutatea cea mai mare, mai perversă cu care ne luptăm pe etape foarte înaintate de evoluţie. Iar remodelarea atitudinilor noastre pe care ni le conştientizăm acum, aici pe Pământ, are la bază două elemente căutate în mod expres de spiritele care sunt în evoluţii umane acum, pe Pământ: consolidarea curajului şi estomparea dispreţului. Evoluţiile nu ne cer totul dintr-o dată, omul îşi dă seama treptat de acest lucru. Dar putem să facem un pas - şi pasul acesta este de ajuns, căci el "agaţă", fără să conştientizăm acum, un complex uriaş de alte subtilităţi: elemente spirituale fine, ultrafine, pe care treptat le conştientizăm şi le sublimăm.

Preţuirea dispreţului nu este o vorbă în vânt: el ne-a ajutat să ne rupem de animalitate cândva, în paşii evoluţiilor noastre. Orice negativitate de azi a fost cândva un pas uriaş şi nespus de important în timpul evoluţiilor noastre. Mulţi dintre noi preţuiesc animalele pentru că ele nu sunt perverse (deşi unele dau dovadă deja de sâmburei mici încă de pe acum), sunt extrem de sincere, merg până la sacrificiu chiar şi pentru om. Dar de fapt ele sunt aşa pentru că nu s-au luptat niciodată încă să iasă din starea de animalitate pe care spiritul o conştientizează la un moment dat al evoluţiilor. Animalele nu dispreţuiesc, ci se ataşează cu tot sufletul lor chiar de cei pe care societatea umană îi dispreţuieşte. Dar ele încă nu ştiu să dispreţuiască - dar vor şti cândva. Totuşi, atunci când ne confruntăm cu sinceritatea plină de suflet a lor, ele ne aduc aminte de toate acestea, prin subconştient, şi ne întăresc latura de dăruire, de sinceritate, de bunătate, de deschidere sufletească - cu o naturaleţe pe care noi am pierdut-o cândva, pe drumul către creatorul înaintat care suntem azi. Care formă de manifestare - aceea de creator înaintat, universalizat - este însă cea mai înaltă folosire a forţelor creatoare ale monadei, iar evoluţiile, după câştigarea acestui aspect spiritual, ne amintesc din nou de cele mărunţele, aparent mărunţele, care au marcat evoluţiile noastre. Şi deodată ele iau amploare, căci multe lucruri stăteau în stare latentă în noi, aşteptând doar un moment propice pentru a irumpe în simţirile noastre acum !!! Nu numai istoria - laică şi religioasă deopotrivă - menţionează asemenea exemple, ci viaţa noastră de zi cu zi, când descoperim atât de multe laturi ale omeniei din noi, ale bunătăţii, cuminţeniei, altruismului, iubirii totale, necondiţionate !!!
Iar în momentul în care începem să le conştientizăm pe toate la un loc, ele încep să se dezvolte cumulat, împletit, aducând chiar şi aici, pe Pământ, într-un viitor cât se poate de apropiat, punerea totală în practică a acelui concept - deocamdată numai concept... - pe care îl numim cu graţie: Homo Pantocrator ...........

CÂTEVA CUVINTE DESPRE DISPREŢ - ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR…

În istoria mai veche şi mai nouă a omenirii, în vremuri în care agresivitatea între oameni era dictată şi accentuată de cruzimea stăpânilor, război şi sclavie, luptă pentru supravieţuire, foamete, frică şi mizerie, oamenii se chinuiau şi se omorau între ei, fără să-şi facă nici un proces de conştiinţă.
În vremurile noastre, toate aceste forme grele coexistă - şi în forme grosiere, dar şi în forme din ce în ce mai subtile: război fără armate, sclavie mentală şi emoţională, foame de control şi putere asupra semenilor, mizerie sufletească, supravieţuire comercială.
Pe măsura trecerii timpului, agresiunea grosieră se va diminua, însă dispreţul va lua forme din ce în ce mai pregnante. Trăim şi vom trăi în continuare vreme generalizării acestei forme de agresiune subtilă - căci este subtilă chiar şi în formele ei de manifestare făţişă. Şi puţini oameni îşi dau seama că o folosesc, şi cu atât mai puţini îşi dau seama că ea nu este o metodă de schimbare a realităţii cu care nu sunt de acord…
Ironia fiind considerată secole de-a rândul o formă elegantă, elevată faţă de dispreţul vulgar, ea a rămas, şi rămâne mai departe ocolită de oamenii buni, cuminţi, care ştiu bine că de la ironie la sarcasm nu este decât un pas. Şi toate de altfel sunt paşi mărunţi şi rapizi către intoleranţă făţişă şi întoarcere către agresiune: emoţională, mentală şi faptică…
Aşadar trebuie să înţelegem că trăim vremea lor, a dispreţuitorilor - în timpurile de acum… Sunt agresorii contemporani de peste tot, nu-i mai vânează supravieţuirea trupească, sărăcia cu mizerie, foamea, frigul - ci neînţelegerea vremurilor care se înalţă în prezent. Tocmai de aceea noi, cei care înţelegem că totul are curs de schimbare vibraţională: şi cu noi, şi cu întregul cosmos în care trăim, trebuie să înţelegem şi să acceptăm că aşa stau lucrurile, şi nu altfel. Iar ceea ce avem de făcut nu este câtuşi de puţin să întoarcem spatele cu acelaşi fel de a da o palmă: de a dispreţui de fapt.

A nu-i încuraja este cu totul altceva - deşi chiar şi acest aspect nu este înţeles şi astfel încurajat prin dorinţa de a arăta cu orice preţ că suntem buni şi iertători. Ni s-a spus de mult timp că tocmai cei care caută să nu-şi piardă sufletul cu orice preţ - şi-l vor pierde negreşit… Iar acesta este un aspect la care ar trebui să reflectăm mai des, mai cu seamă în subtilităţile vremurilor pe care azi le trăim…

De fapt trebuie să avem răbdare - un anumit fel de răbdare pe care mulţi nu o înţeleg azi. Este un anume fel de răbdare sub înţelegerea trecutului, adică: să nu ne aşteptăm ca cel din faţa noastră să fi ajuns deja să ne înţeleagă şi să ne accepte dacă îi explicăm frumos, dacă ne purtăm frumos, dacă discutăm cu demnitate: să ne fi înţeles din omenia, bunătatea, un anumit simţ al onoarei lui deja câştigată, căci ele nu s-au format - dar sunt negreşit în curs de formare. În acest moment însă ar trebui să avem un alt fel de aşteptare: să aşteptăm să ajungă el în viitor să ne înţeleagă la pasul pe care i l-am arătat acum.
Azi noi credem exact invers şi ne revoltăm, şi ne chinuim că nu am fost deja înţeleşi, că suntem dispreţuiţi, iar bunătatea şi adevărul ne sunt aruncate la groapa de gunoi a societăţii noastre.
Această formă de aşteptare cu răbdare nu înseamnă că diferenţele existente se vor anihila - chiar dacă se vor estompa. Se va forma în acelaşi timp şi puterea sesizării + înţelegerii chiar de către dispreţuitorii de azi a schimbării lor, în direcţia pe care azi nu şi-ar dori-o. Şi totuşi vor înţelege chiar şi diferenţa dintre ceea ce au ajuns să conştientizeze şi treapta la care între timp au ajuns cei dispreţuiţi, care nici ei nu au stat pe loc. Şi va fi dublă învăţătura pe care au primit-o din partea noastră, căci atunci vor avea ei înşişi atunci răbdare să ajungă la treapta următoare, înţelegând că aşa trebuie să fie: să fie mereu pregătiţi prin exemplu personal, să fie încurajaţi, sprijniţi de înainte-mergători.
Care la rândul lor învaţă şi aprofundează modestia, răbdarea, toleranţa spirituală fără încurajarea dispreţului, învaţă să ofere ajutor fără răsplată - altruismul cu trepte mereu mai înălţate pe temelia iubirii oricăror semeni ai lor…

KARMA, ZENU' ŞI FENG SHUI-UL (remodelat)

 (Pentru cei care au citit deja articolul, dacă mai trec pe aici: am adăugat la sfârşit o notă de precizare, scrisă în urma unor discuţii particulare, datată cu 9.octombrie.2012)

Auzisem de vreo două ori melodia, fără însă să fiu atentă la cuvinte...
Când însă am ascultat şi cuvintele, mi-am dat seama că este de discutat un aspect pe care l-am sesizat cu câţiva ani în urmă - chiar îmi propusesem să scriu ceva în acest sens, în vremea izbucnirii crizei imobiliarelor... Dar iată că au fost alte teme de discuţie care mi-au abătut atenţia...
Aşadar...

http://www.youtube.com/watch?v=CmgOPbBK5VY&feature=player_embedded#!

Privitor la "Karma, zenu'şi feng shui-ul"... multe de spus aici...
Deocamdată să discutăm puţin despre Feng Shui...
Ideea de bază este că am preluat orientalismele fără "placa de bază": austeritatea orientală. La europeni a prins ideea Feng Shui şi se aplică PE FONDUL GENERAL DE bogăţie, pe zarvă, pe comunicare deşănţată, fără nici o moderaţie în orice fel de manifestare spirituală: unde chiar şi omul sărac strânge peticuţele de viaţă materială ale bunicilor, părinţilor şi proprii familiei, de la lucrurile din copilăria proprie la lucrurile din toată viaţa copiilor proprii... "Să fie acolo..." Asta are şi partea bună, aşa e cum spune vorba, dar şi o mulţime de aspecte care implică perpetuarea greutăţilor prin amprentarea remanentă de la o generaţie la alta. De care deocamdată nu ne dăm seama, iar cei care au aflat, nu aplică, pentru că nu-i mobilizează societatea. Dimpotrivă - mobilizarea generală este direcţionată către cine are mai mult: nu contează ce, pe ce căi obţinut şi cât. Şi care, în împletire cu atitudinea concurenţială (nicidecum lucrativă, care este experienţa de bază la orientali) apare mereu la suprafaţă, întărită atunci când apar evenimente de aceeaşi natură cu rădăcina amprentărilor existe în mediul de trai. Deosebit de important acest lucru...  Nu prea ştim asta, doar ştim că la biserică ni se spune să ţinem o lumânare aprinsă şi să dăm cu tămâie prin casă - nici măcar preoţii nu mai ştiu de unde vin rădăcinile practicilor lor… Nu numai pereţii, mobilele noastre o păstrează, dar lucrurile pe care le folosim permanent radiază astfel de amprentări slab - dar permanent. Nevăzutul Bun se numeşte Dumnezeu, iar nevăzutul rău se numeşte Satan... Nu trebuie să ne mirăm că oamenii săraci îşi schimbă atitudinile foarte greu: dar şi acest lucru are sensul lui, dacă privim viaţa noastră în sensul ei evolutiv… Voi mai reveni în alt articol asupra acestui aspect.

Din nefericire şi orientalii au început să se lase influenţaţi de europeni şi popoarele formate din europeni (populaţiile noi ale celor trei Americi, ale Australiei şi a unei părţi din insulele oceanelor), căci au pierdut în timp cunoaşterea rădăcinilor lor de popor, o pierdere aproape în egală măsură cu restul lumii: chiar dacă cunoaşterea generală a rămas, ea a rămas de cele mai multe ori metaforică, mult prea puţin înţeleasă, învăluită în timp în elemente opacizante, menite conservării cunoaşterii în timpurile grele ale ultimelor 3 milenii...
De remarcat faptul că exteriorul ia ochii la desfăşurările orientalilor, dar ei chiar bogaţi nu au moştenit şi nu cultivă avuţia propriu zisă, ci doar puterea şi mulţimea de elemente care ajută echilibrarea energiilor. Puţin înţeleasă este revenirea rapidă din cruzimea lor proverbială, prin dezvoltarea frumosului, artelor culte, frumoase. Cu cât un conducător era/este mai crud, mai agresiv în război de orice fel (între indivivizi sau între grupuri, popoare) - cu atât va cultiva mai mult artele relaxante, numite "frumoase", cu atât mai mult va preţui natura, naturaleţea manifestărilor strămoşilor, armoniile planetare şi omeneşti de orice fel. Noi le-am preluat metodele de trăire sexuală, dar ei au apreciat mai întâi arta, cultura unei gheişe, învăţăturile ei, iar sexualitatea a fost doar o bomboană de pe tort... Moderaţi şi aici - chiar dacă deosebit de rafinaţi...
Noi - nu prea…

Ar fi interesant de discutat despre curăţenie în acest context... Ca să nu deranjez încă şi mai mult (!!!) vă las să reflextaţi asupra acestui aspect...

Aşadar, tendinţa de acumulare privită din orice punct de vedere nu este potrivită societăţii umane din multe puncte de vedere... Iar preluarea unor părţi din moştenirea altor popoare, fără studiu şi înţelegere profundă a realităţii proprii conduce la confuzii şi dezordine - acel fel de dezordine rezultat nu din spargerea necesară a tiparelor, ci din dezorientare şi încercare de orientare preluând haotic tot ceea ce iese în cale… "Mult" şi "oricum" sunt două elemente care ne vor învăţa foarte multe căi de orientare personală în orice condiţii de trai, pe orice meleaguri ale universului… Şi oricum spre echilibru, moderaţie, modestie.

9.octombrie.2012
În urma unor discuţii , să fac următoarea precizare:
Accentul aşadar trebuie să cadă pe modestie şi moderaţie. Din nefericire, când folosesc cuvântul austeritate lumea se sperie de-a dreptul, căci se confundă cu sărăcia. De fapt conducătorii noştri ar fi trebuit să ne conducă spre acest fel de austeritate - nu pentru altceva, ci pentru folosirea RAŢIONALĂ a bogăţiilor planetei... care sunt cu adevărat bogăţii, dar care nu sunt pentru îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora, ci pentru a ne îmbogăţi viaţa cu creaţii menite dezvoltării noastre spirituale... Aşadar o austeritate care să nu meargă deşănţat către sărăcie, mizerie, foamete, muncă brutală care stoarce de puteri şi crează neplăcerea de a crea...
Această moderaţie de produse ale creaţiei omeneşti trebuie simţită, aranjată astfel încât să fie în deplină concordanţă cu energiile locale, cu structurările materiale care oferă un anumit drum, o anumită cale fluxurilor bogate care ne vin deopotrivă din cosmos şi din miezul planetei noastre...

DESPRE UN ANUME FEL DE MIMETISM SPIRITUAL

De-a lungul ultimilor ani mi s-a adus la conoştinţă frecvent un anume fenomen care nici mie nu-mi era de altfel necunoscut - o întrebare de fapt care exprima nedumerirea cu privire la un anume fenomen: de ce avem tendinţa de a copia modul de manifestare al unui anumit om – nu pentru că ne-ar face plăcere excesivă (aşa cum se petrec lucrurile de cele mai multe ori), uneori chiar dimpotrivă…
Majoritatea oamenilor imită din plăcere, şi ştim bine acest lucru; dar sunt şi oameni care nu găsesc prea multe lucruri în comun cu alţii, şi totuşi se trezesc că tocmai pe aceia îi imită. Nici nu stă în obişnuinţa lor să imite, având o atitudine şi un comportament foarte stabil, o concepţie foarte clară despre ceea ce au reuşit să devină de-a lungul vieţiilor: şi pentru care sunt foarte mulţumiţi.

Imitaţia este de fapt un fel de mimetism spiritual, iar acest studiu atenţionează orice om asupra înţelegerii unei asemenea situaţii, nu numai pe aceia care au sarcină de destin ajutorul oferit semenilor, ei simţind bine acest lucru. De asemenea, este o cale de atenţionare şi acelor care se simt bine doar exprimându-şi propriile lor idei, propriile sensuri, direcţii de idei: să nu creadă că ei ar fi depăşit acest “stadiu”. Căci cu cât evoluţiile sunt mai înaintate, cu atât sfera de ajutor cuprinde simultan mai mulţi indivizi în oferire de ajutor: la început pentru un individ sau pentru un grup restrâns de indivizi cu aceeaşi evoluţie spirituală – dar pe mai multe direcţii (supravieţuire, comunicare interpersonală, deplasare, creaţie, etc.), apoi mai multe grupuri cu acelaşi nivel de evoluţie, apoi grupări din ce în ce mai multe cu evoluţii diferite, aflate la început în deplină armonie de manifestare – apoi din ce în ce mai diferenţiate privind înţelegerea între ele.
Mimetismul spiritual, aşa cum am început eu să-l studiez, pare a fi propriu în special evoluanţilor secundari – ajutători prin excelenţă. Însă pe măsura înaintării în studiu am observat că cele mai importante căi de fiinţare nu numai a societăţilor umane, ci toate formele de manifestare ale monadelor întrupate se bazează pe acest fenomen. De fapt nu este un simplu şi trecător fenomen (chiar dacă puţini oameni azi îl conştientizează şi îşi pun întrebări asupra lui). El trebuie privit într-un cadru foarte larg: căci el este un element fundamental, pe care se bazează evoluţiile noastre.
Începem prin a discuta despre ajutători şi cei ajutaţi de ei (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/dictionar/ajutatori-si-ajutati/ ) şi ar trebui să înţelegem că orice început foloseşte această formă de manifestare. În societăţile umane se observă că cei mai mulţi oameni (şi nu numai, iar despre alte vieţuitoare se pot scrie la fel, zeci şi sute de pagini) folosesc pentru a învăţa numai acest fel: de a copia cele pe care le percep în mediul de trai, de la semenii lor. Însă nu este o preluare după observare a unor elemente noi, cu o transpunere directă în modul propriu general de manifestare. Iar acest lucru se petrece pentru că la început, spiritual vorbind, spiritele nu au încă experienţa de a prelua şi a folosi rapid, din mers, cele învăţate, exprimându-se imediat prin modul propriu de manifestare.
Discutăm deocamdată numai despre noi, oamenii – monadele creatoare conştiente de pe Pământ, întrupate cu corp fizic, pentru că acelaşi fel de abordare nu se referă la entităţile astrale, dimensionale, sau la alte feluri de evoluţii, din alte universuri. De asemenea, nu ne referim deocamdată decât la perioadele cu vibraţie planetară joasă şi foarte joasă – căci în restul timpului planetar absolut toţi întrupaţii sub formă de oameni înţeleg în mod fluid şi corect absolut orice aspect al evoluţiilor.

Să reţinem aşadar, aceste prime aspecte, pe categorii de evoluanţi:
– pentru evoluanţii primari: ajută la formarea, dezvoltarea şi diversificarea formelor de manifestare personală şi de grup, în fiecare loc de întrupare din fiecare univers în parte;
– pentru evoluanţii secundari: ajută la îmbogăţirea formelor de manifestare proprie, care va continua în eternitate, în special la formarea şi consolidarea atitudinii generale de ajutător. Această atitudine foloseşte absolut toate formele de învăţătură pe care monadele şi le însuşesc de-a lungul evoluţiilor lor: cuprinde aşadar într-o primă fază, preluarea prin copiere, prin mimentism, a formei personale de manifestare a celor pentru care s-a întrupat ajutătorul, direct în mijlocul lor, în sistem corporal propriu speciei planetare, locale, pentru ca din manifestarea lor, din modul de folosire a corpurilor lor, din felul în care se pot ei adapta mediului de întrupare, ajutătorul să introducă noutăţile de manifestare, care le va asigura tuturor, împreună, mersul evolutiv în continuare.

La începutul evoluţiilor chiar este vorba despre mimetism, care îşi are originea în necesitatea monadei de a se adapta condiţiilor de mediu în care s-a născut. Nu este o adaptare conştientă la început, ci obişnuinţa monadei, din formarea ei iniţială, de a merge cu valul, cu fluxurile de energie din care, şi cu care s-a format.
Pe parcursul evoluţiilor toate monadele vor conştientiza şi îşi vor studia în amănunt toate manifestările lor automate de la început, instinctive: nu numai cele formate în stadiile primordiale de trăire, ci şi toate cele care se vor forma în evoluţii, în continuare. În orice etapă de evoluţie, la începuturi se preiau învăţăturile tot oarecum automat, de la ajutătorii popoarelor spirituale: de la formele de supravieţuire în medii noi de trăire – la cele mai avansate de creaţie, de modelări spaţio-temporale, structural-dimensionale, universice, precum şi conştientizarea altor atitudini, altor forme de necesităţi. Aceste alte necesităţi sunt de fapt trăirile conştiente, trăirile pe care monadele le aleg treptat conştient pentru folosire,după experienţa acumulată, dintre mai multe posibilităţi aplicabile în mediul de întrupare momentan. Neavând experienţă la început, asemenea învăţături se preiau tot prin copiere, însă timpul de folosire identică – sau căutat-identică – se diminuează de la o fază la alta a evoluţiilor.
La început, alegerea se face în folosul propriu, apoi în folosul propriului grup de evoluţie, învăţând treptat alte manifestări: de sacrificiu pentru grupul propriu – mai întâi pentru pui, apoi pentru alţi parteneri de viaţă, apoi comunitate, apoi comunităţi din ce în ce mai largi – până la universuri întregi.
Atitudinea de compensaţie se instalează şi ea treptat, pe măsură ce şi alţi membri învaţă să facă acelaşi lucru.
Abia dincolo de jumătatea evoluţiilor primare monadele încep să conştientizeze că majoritatea formelor de ajutor pe care l-au primit au avut la origine nu “legea compensaţiei”, ci alte seturi de legi cu manifestări diferite, chiar dacă de aceeaşi natură. Unde “lege” este formarea unei percepţii unanime sau măcar generale pentru un grup de evoluţie şi grupuri asemănătoare, apropiate ca evoluţie sau unite în manifestare în faţa aceloraşi condiţii de trai local. Acolo unde totul pare a fi bătut în cuie – excepţiile care treptat se generalizează arată cât se poate de clar că lucrurile nu stau de loc aşa. Iar ceea ce învaţă monadele în continuare este că “legile” şi statornicia se pot transforma lesne în încăpăţânare, apoi se conştientizează neputinţa desprinderii de cele ce păreau câdva legi imuabile, se învaţă ce înseamnă şi la ce foloseşte prioritatea oferită flexibilităţii – dar şi departajarea flexibilităţii de perioada labilităţii...

…şi evoluţiile înaintează…
Ajutătorii înaintaţi obişnuiţi ai popoarelor spirituale aflate pe primele trepte evolutive: adică ajutătorii primari galactici şi post-galactici, precum şi secundarii, nu mai au orgolii mari, ci o împletire între hotărâre şi maleabilitate, cu care se pot adapta din ce în ce mai repede la condiţiile naturale şi sociale de întrupare. Tocmai de aceea au această abilitate, în formare şi în consolidare, de a folosi obişnuinţele vechi în direcţia adaptării rapide la manifestările celor pe care îi pot ajuta. Astfel de puteri ale lor le vor folosi pentru a canaliza forţele celor ajutaţi, prin propriul exemplu, către elemente noi de trăire, de manifestare, de înaintare pe drumul folosirii superioare a corporalităţii lor moştenită de la generaţiile anterioare, apoi de intrare pe drumul creaţiei, de întărire a forţelor creaţioniste, a calităţii creaţiei, de atitudine şi comportament de moralitate superioară, cu demnitate şi autocontrol în situaţii dificile, folosind experienţa proprie în mod echilibrat, folosind moderat resursele mediului, cu conştienţă de lumea tuturor întrupărilor în care se desfăşoară viaţa comunităţii.
Ajutătorii înşişi ajung să nu se mai dezechilibreze – chiar dacă în perioadele grele suportă şi ei suficient de greu situaţiile deviante de la morală, demnitate şi respect între membrii comunităţilor lor. Treptat ei se echilibrează singuri, fără să rămână în comportamentul social general, la care ei au venit să aducă modificări şi nicidecum să rămână în manifestarea lor. Îşi fac treburile mai departe, având în vizor în primul rând orice formă de ajutor pot ei oferi societăţii proprii, direct sau radiant. Chiar dacă pentru ei mimetismul poate fi un moment dezorientant, mai cu seamă în etapele de evoluţie în locuri cu joasă vibraţie, ei se străduiesc să meargă mai departe observând şi preluând tot ceea ce este de folos din mediul natural sau social în mijlocul căruia trăiesc. Răspândesc învăţătura nouă şi prin exemplu personal, faptic, dar şi radiant: la început în special atitudinile vechi – atâta timp cât le folosesc, contribuind la consolidarea lor (care vor fi spiritelor ajutate de mare folos atunci când vor trăi la rândul lor acelaşi tip de experienţă de ajutător) – dar şi tot ce poate conduce la revenirea în obişnuinţele lor personale. Pentru ei este revenire – pentru cei ajutaţi este noutate. Însăşi această revenire poartă cu ea atitudinea de schimbare, elementele speciale care sunt necesare înaintării societăţii, din însuşi modul de a se trăi în societatea ajutată.
Astfel sunt preluate în acelaşi timp şi învăţăturile cele noi, dar şi exemplul de ajutător în sine: ceea ce alte spirite ar fi considerat degradant să mai imite pe alţii după ce au depăşit această fază şi îşi caută conştient personalitatea proprie, ajutătorii înaintaţi consideră ceva de folos din orice element de trăire, de pretutindeni şi din orice tip de evoluţie. Se dovedeşte astfel cum şi acest element, un asemenea mimetism spiritual este de fapt crearea de condiţii fundamentale pentru propriile manifestări: şi pentru îmbogăţirea manfestărilor proprii, şi pentru dezvoltarea şi consolidarea propriei personalităţi, folositoare dacă este îndreptată către stabilitatea comportamentală proprie şi nu către autoritarism deşănţat, aşa cum au trăit şi ajutătorii cândva, în dezvoltările evoluţiilor proprii. Şi tocmai de aceea ei înţeleg şi ajută cât pot ei de mult acolo unde este necesar.

Toţi participanţii la o astfel de comunitate îşi lărgesc sfera de manifestare, astfel. Şi fiecare o va duce cu sine spre a fi exemplu, mai departe, în alte locuri şi în alte timpuri. Astfel încât, la un moment dat al evoluţiilor, ne vor afla cu toţii în cunoaştere comună, chiar dacă fiecare monadă va avea liniile proprii de manifestare. Tocmai de aceea monadele centrale sunt cele care acţionează într-un tot unitar, convergent către mari ţeluri, uriaşe idealuri pe care ei pot să le transforme în realitate. Şi nouă, la un anumit moment dat ale evoluţiilor noastre nu ni se vor părea nici un fel de condiţii, de situaţii – nimic străin propriu zis, nimic greu cu adevărat de trăit, de aprofundat. Vom avea cu toţii linii de înţelegere comună, căi de înaintare comune, deşi fiecare în felul său. Astfel se îmbogăţeşte experienţa tuturor şi între evoluanţii actuali, dar şi între evoluanţii actuali şi valurile mereu noi de monade care intră în evoluţii permanent.
Vă doresc toate cele bune şi frumoase !!!...

CÂTE ADEVĂRURI NE POT SPUNE ICOANELE NOASTRE...

... Ştiu această fotografie din 2006... Azi am privit-o cu atenţie, simţeam că este ceva cu ea... ceva deosebit la ea...
Şi la o clipă din cele multe petrecute în faţa ei mi-am dat seama...
...Foarte corectă reprezentare a razelor emise de corporalitatea fluidică a Domnului Iisus: este valabil pentru orice sistem corporal omenesc, şi reprezintă radiaţia corpurilor puternic vizibile pentru un clarvăzător atent: razele cele drepte vin de la corpul mental, drepte ca nişte săgeţi în mediul natural planetar, iar cele cu traseu ondulat reprezintă razele emise de corpul astral (emoţional) - extrem de sensibile, cu o mobilitate superioară tuturor celorlalte radiaţii... Dar ştim bine cât de sensibili suntem de la o clipă la alta a vieţii noastre... astfel încât putem înţelege acest mod splendid de reprezentare realizată de străbunii noştri, în plan bidimensional ...

PS: dacă mai ştiţi şi alte icoane care au astfel de reprezentări, poate ne spuneţi şi nouă !!!...

„ARDERILE DE TOT”...

MOTTO: Trăim o perioadă în care nu numai că am uitat cunoaşterile noastre străvechi, dar am uitat şi că am suferit cândva ştiind că le vom pierde, am uitat şi că am suferit văzând cum nu mai avem timp să le păstrăm, să le folosim, să le transmitem copiilor noştri pentru ca şi ei, la rândul lor să le transmită generaţiilor următoare...

Azi ne minunăm doar că vedem vestigii ale unei lumi dispărute, înlănţuite de-a lungul ţării – de-a lungul tuturor ţărilor – şi nu înţelegem decât că strămoşii noştri făceau „statui” mult mai mari decât facem noi azi, căci ei au modelat munţii arătându-ne – credem noi – că pot să facă ceva pe măsură ce ei înşişi ar fi învăţat să folosească: dalta şi ciocanul... Ne punem întrebări de felul: Cum au reuşit aşa ceva? Care au fost primele realizate – din ţara proprie şi au copiat alţii sau – puţin credibil: strămoşii au copiat de la alţii (trufia de neam)... Oare ar fi fost (chiar de ce nu ar fi fost?!!...) mesajul strămoşilor către extratereştrii veniţi din ceruri, să vadă ei că oamenii se aflau în fază de creatori artistici... Oare să fi fost doar altare pentru închinarea către zeii din ceruri (şi ar fi credibil că doar noi azi ştim că zeii erau de fapt extratereştri...), pentru adus ofrande şi alte feluri de închinăciuni...

Nu acceptăm încă faptul că nu era acesta motivul final al “artei” lor, ci lăsarea prin veacuri a unei moşteniri coerente, profund cunoscătoare, urmaşilor care aveau să trăiască momentul revenirilor...
Pentru că ştiau că acest moment va veni...
Ştiau că timpul revenirile vor fi negreşit, după timpul în care stăpânii popoarelor aveau să şteargă cunoaşterea lumii. Şi mai ştiau că o asemenea ştergere nu va fi „de tot”, că lăcomia, cruzimea şi răutatea, agresivitatea şi perversitatea vor fi singurele care vor trece, de care omenirea întreagă se va bucura că au trecut şi mai ales se va bucura că toate cele rele au fost superficiale, ne-totale: incredibil să spunem , să credem noi acum aşa ceva... Şi totuşi aşa este, iar străbunii noştrii ştiau mult mai bine decât noi această realitate...
O vom înţelege şi noi cândva, om cu om, popor cu popor...

Cei care au lăsat uriaşele vestigii au făcut-o pentru a atrage atenţia asupra faptului că ei ştiau bine motivul pentru care le-au pus în asemenea locuri: ajutorul lor pentru întărirea oamenilor de pretutindeni în momentul în care puterile tuturor se vor reinstala în lumea oamenilor, în pofida eforturilor stăpânirilor pentru o singură formă de întărire: întărirea slăbiciunilor umane… Dar nu au reuşit de tot, pentru că orice om rău este şi superficial – chiar dacă toţi răii lumii au crezut că nu le poate scăpa nimic... Însă nu au reuşit, în superficialul lor, să anihileze nimic din profunzimea lumii. Şi este normal să fie aşa – căci au şi ei, ca spirite întrupat, bunătatea lor subconştientă – aşa cum orice om bun are şi el la rândul rău un sâmbure de răutate subconştientă…
Cei ce ne-au lăsat vestigii au ştiut bine toate aceste lucruri.
Ei au avut o misiune în această lume. Misiunea lor principală a fost aceea de a estompa vibraţia joasă care a croit lăcomie, cruzime şi perversitate în lume, folosind pentru acestea în egală măsură energiile pământului şi a cerurilor. Ei nu au uitat nimic, retraşi şi ţinându-se cu deosebită modestie în marginea lumii, au ştiu totul şi au crezut cu tărie în revenirea lumii la perfecţiunea umană trecută: au crezut cu tărie că fiecare rău al lumii îşi va aminti cândva că a fost un om bun şi că aceasta va conduce la schimbarea adevărată şi profundă a oamenilor de pretutindeni. Au avut încredere totală şi au muncit din greu ca să lase totul moştenire: cu drag de oameni, cu drag de orice vieţuitoare, de păduri, de oceane şi de munţi deopotrivă...
Încrederea şi dragostea i-a ajutat să modeleze munţii şi pe dinafară, şi pe dinăuntru...
Au ştiut că mai întâi omul viitorului – din perspectiva lor – se va minuna de tot ceea ce există înafară.
Au ştiut că este în firea omului să afle, apoi să pătrundă şi sensurile mai adânci: la început puţin, apoi treptat, încet – dar sigur, simţind clar locurile unde au pus lucrarea lor, locurile care le-au dat energia şi echilibrul pentru a înfăptui cele ce erau în seama lor...
Şi au ştiut că puterile celor răi se vor estompa nu prin altceva decât prin propria lor conştiinţă care va reveni, în ultima lor clipă pământeană – după care vor pleca de unde au venit cândva. Şi au ştiu că lumea, aşa cum este croită ea, îi va ajuta să fie: şi răi – la vremea răului, şi buni – la vremea binelui definitiv în lumea omului.
Şi au ştiut bine, şi au lăsat lucrare dăltuită în piatra munţilor, care oglindeşte cunoaşterea lor: că prin porţile Cerului îmbrăţişat cu Pământul au venit zeii din vechime să dea formă omului pe Pământ, şi tot prin aceleaşi porţi tot ei, zeii, vor veni să ajute lumea pentru ultimele ei învăţături. Apoi cei ajutaţi de ei astfel vor pleca să-şi caute învăţături în alte părţi, şi tot prin porţi vor pleca apoi şi zeii-ajutători, de tot, definitiv sub forma lor umană. Iar oameni nu se vor mai naşte aici, spiritele care le-au însufleţit corpurile din generaţie în generaţie plecate fiind toate, care de unde au venit, din cerurile care îi aşteaptă înapoi…
… Şi alte noroade de vieţuitoare vor veni apoi să-şi cânte vieţile în marele cântec al Pământului… Şi zeii-ajutători vor veni din nou să le croiască şi lor, rând pe rând, vremuri după vremuri, alte trupuri pentru alte feluri de vieţi…

Noi trăim azi parte din viitorul lor, pentru unii – ultimele clipe ale vieţilor noastre pământene, având multă nevoie de moştenirea rămasă pentru noi – de la dânşii… Şi iată că a venit vremea să le vedem cu mirare pe toate, să ne întrebăm, apoi să cercetăm şi să înţelegem că am venit aici pentru multe lucruri de folos, iar din ele ne întrebăm cât am dus până la capăt şi câte au mai rămas de făcut. Şi mai ales: cât, cum şi când ne vor ajuta asemenea moşteniri în vremurile noastre. a venit timpul să înţelegem că o asemenea moştenire a fost multora de folos, generaţie după generaţie, până la noi şi vor fi de folos şi altora după noi. Treptat înţelegem că suntem în mijlocul timpurilor omenirii de fapt, căci dacă acesta este timpul în care încep revenirile, atunci mult va mai fi înainte de înfăptuit de oameni pe Pământ.
Şi iată că începem să înţelegem altfel scrierile vechi, care ne spun multe şi fiecare generaţie şi-a luat ceea ce a putut din ele. Abia la sfârşit vom înţelege toate semnificaţiile pentru care s-au înscris cele de acolo pentru omul care îşi va aminti toate vremurile pe care le-a trăit, cu toate cele pe care şi le-a dorit…
A venit timpul să ne dăm seama că vremurile începuturilor au fost cele ale “arderilor de tot”, iar cele ale sfârşiturilor vor fi tot aşa. Între ele – puntea suspinelor: vremea în care omul nu-şi poate duce tot lucrul până la sfârşit:
– cunoaşterile rădăcinilor, între cer şi pământ: cât din cer şi cât din pământ, cu câtă putere venită din lume şi câtă putere să croiască pentru a se răspândi în lume;
– lucrarea totală, gândită, planificată, măsurată, înţeleasă de către omul-creatorul ei: cât pentru omul creator şi cât pentru lumea în care el îşi pune creaţia;
– cercetarea locului fără, apoi şi cu creaţia sa, pentru a înţelege efectul ei şi a îndrepta orice neplăcere a lumii vii ar fi croit ea: pentru orice vieţuitoare şi la fel pentru împrăştierea suflului stâlpilor de lumină care formează temelia stelelor, şi pământurilor din lumea nesfârşită a cerurilor;
– cercetarea propriului suflet şi trup, în calitate de creator şi trăitor, pentru sine, pentru toate învăţăturile care i-au fost date şi pentru cele care vor veni în continuare;
– şi nu în ultimul rând cercetarea lumii viitorului, a viitorului însuşi, pentru pregătirea atentă a unei noi creaţii, cu toate pregătirile necesare pentru creator şi pentru lumea în care îşi va plasa viitoarea creaţie, în perfectă armonie cu toate cele trăitoare în viitor: planeta însăşi, cerul cu toate ale sale curgând lin către pământurile şi apele din jur, aşezarea oamenilor şi propria sa devenire în mijlocul ei…

Să considerăm cele scrise mai sus că sunt doar 1% din întreaga lucrare pe care omenirea – adică: om cu om, fiecare om în parte – avea înainte, şi va avea prin simţirea proprie şi nicidecum prin vreo impunere venită de undeva, de oriunde.

...ARDERILE DE TOT...
Pornind de aici am răspuns la întrebarea:

“Ce ne poti spune despre : ” –„dincolo” este claritatea cunoaşterilor de tot, a „arderilor” de tot… “.Stim ca aici venim sa aprofundam si invatam dar cum sunt acestea “digerate” dincolo, atar la nivel personal cat si de grupul din care facem parte.”

Da, este foarte bine sesizată această nuanţă, întrebarea mi se pare a fi extrem de pertinentă… În timpurile pe care le trăim acum ne oferim noi înşine îngăduinţa (nu numai că ni se oferă această îngăduinţă din partea dumnezeirii) de a trece destul de superficial peste multe învăţături, căci suntem aici pentru a ne observa ŞI acest aspect (printre multe altele) – pentru a fi reglat în viitor: superficialul. Superficialitatea.
Pentru că înafara acestor timpuri de joasă vibraţie planetară, nu ne permitem să trecem peste absolut nici un aspect planetar (aşadar din nici un punct, unghi de vedere) al trăirilor noastre. TOTUL este aprofundat, ne trebuie să ajungem cu mult peste ceea ce azi numim “perfecţiune”. Eu încarc cu detalii orice lucrare de descriere a vieţii vechi – dar este hilar cât de puţin pot să prind din această pătrundere a străvechilor, a străbunilor noştri !!! :) Unii ar spune că exagerez, că nu ne-a trebuit vreodată, şi nu ne va trebui niciodată o astfel de cunoaştere … Eu spun că nu am pus nici 1% din tot ceea ce se poate cunoaşte, înţelege la nivelul de AZI, dar vibraţia creşte iar înţelegerile, pătrunderile merg vijelios înainte… Pătrund şi eu, dar nu am timpul necesar să descriu câte sunt acum (toate cele scrise aici au fost întocmite în linii mari între anii 2000 şi 2008)…
În acest context, este de remarcat metafora acestei vechi exprimări biblice: “arderile de tot”. Adică dacă acum “ardem” (adică descifrăm în mod voit) câteva necunoaşteri – în viitor “arderile de tot” nu vor lăsa NIMIC, dar ABSOLUT nimic “nears”: nepătruns, neînţeles. Adică – să nu existe nici un fel de “Nu ştiu!” , “Nu mă interesează!” , “La ce-mi trebuie??!!”. Totul va fi – aşa cum a fost şi întrecut – de trebuinţă. Tot ceea ce este pe Pământ, aici, acum, în orice moment, este de MARE trebuinţă…
…Şi tot ceea ce am exprimat în aceste rânduri mi se par palide faţă de profunzimea unor descrieri privind acest TOT… De care unora conştiinţa exprimabilă azi se scutură şi zice: “Să vină 21 decembrie 2012 să trec în altă dimensiune, să scap odată de aici...” !!! Ei bine… nu “scăpăm” … Alţii spun oftând din greu: “Lua-m-ar moartea odată…” Dar nu… Ne mai trebuie să înţelegem, să trăim nişte (sau multe…) superficialităţi, până când vom ajunge să trebuiască să plecăm… Sunt foarte multe de care nu ne dăm acum seama, dar subconştientul nostru le strânge sârguincios pentru a ni le analiza noi înşine după terminarea acestui destin…

EXPERIENŢELE NOASTRE EXTRASENZORIALE (4): DE LA INEXPLICABIL CĂTRE MIRACOL: BILOCAŢIA

Nu vreau să fac altceva prin aceste scurte articole, decât să atrag atenţia asupra unor confuzii şi neînţelegeri, urmând ca în viitor asemenea subiecte să fie reluate ori de câte ori este necesar, la cererea dvs. Este important să cunoaştem măcar în linii mari anumite aspecte, pentru ca înţelegerile personale să se aşeze pe o bază, pe un fundament scuturat măcar în parte de confuziile generale şi neînţelegerile evenimentelor cu care ne putem confrunta oricare dintre noi, la un moment dat al vieţilor noastre.
În domeniul experienţelor extrasenzoriale (sau, cum le numesc eu: experienţe multisenzoriale, căci ele se datorează percepţiilor cu senzorii celorlalte corpuri din sistemele noastre corporale) azi lumea baletează între inexplicabil sau miracol - dacă starea este plăcută şi oarecum înţeleasă - şi boală, dacă starea este asociată cu fenomene dureroase sau necunoscute pe care omul nu le poate încadra altfel. Personal obişnuiesc să îndrum oamenii şocaţi care mi se confesează să meargă mai întâi la medic pentru un examen general (de cele mai multe ori este cazul unui oculist sau ORL-ist, în funcţie de fenomenul perceput) pentru ca omul să se lămurească şi să facă tot posibilul pentru a-şi pune la punct funcţionarea organică. Dacă fenomenul persistă în stare declarată de sănătate (pe care eu îl ştiu deja, dar se încredinţează astfel şi omul), atunci începem discuţia mai profundă.
Sigur că două fenomene generale ies din lista medicilor: călătoria astrală (sau visul conştient) şi fenomenologia complexă care presupune elemente corporale ieşite din comun: fenomene corporale inexplicabile şi cele de tip miracol. De multe ori omul ajuns la "doctor" poate fi tratat cu o serie de tranchilizante puternice, care pot să ascundă un timp cele percepute anterior, după care totul poate reveni cu putere mărită chiar - datorită liniştirii puternice pe care o acceptă cu încredere.
Din nou fac precizarea că nu pun aici în discuţie fenomenele de tip percepţie spontană mistică, fie ele şi în grup - căci oamenii pot fi influenţaţi de la distanţă, ori pe cale naturală, mentală, ori pe căi tehnologice avansate.
De asemenea nu se pun în discuţie fenomenele care apar în practică urmărită prin cursuri de specialitate.
Nu aş dori să pun în discuţie aici faptul că omul apelează în cazul fenomenelor inexplicabile la preotul local, căci este dreptul său să creadă orice despre propriile sale percepţii: este experienţa sa, din care are foarte multe de învăţat.
Orice fenomen trebuie cercetat personal, nu cu îndoiala de a nu fi adevărat, care poate influenţa mult rezultatul cercetării, ci cu curajul de a descoperi cât mai multe aspecte ale fenomenului cercetat. Dacă dăm peste ceva care ne trezeşte îndoiala, este bine să nu generalizăm îndoiala noastră, generalizând şi decretând că nimic nu este adevărat ; ci să cercetăm până unde este adevărul simţit de noi - şi să fim în acelaşi fel deschişi şi la alte explicaţii care ar putea să prelungească cunoaşterea dincolo de propria cercetare. Să încercăm să vedem de unde porneşte devierea, confuzia, cum şi unde se împletesc adevărul cu confuziile, unde se despart şi cum se reflectă fiecare în parte în cele ce au ajuns la noi ca informaţie, cum ne influenţează în viaţa de fiecare zi. S-a creat obişnunţa de a folosi expresia de "iluzie" - dar de cele mai multe ori adevărata iluzie este de fapt confuzie, lipsă de cunoaştere, de informare pe o plajă mult mai largă (şi în permanentă creştere, de altfel). Iluzia însă nu cred că se referă decât la :
- iluzii optice - legate strict de structurile oculare - "iluzii" care nu cuprind percepţiile de tip astral: entităţi şi structuri planetare, stelare şi universice, elemente de câmp eteric şi astral aflate azi în cunoaştere din ce în ce mai extinsă în interiorul unor grupuri de cunoscători care ar proceda mai corect să informeze şi în exteriorul grupului lor, pentru că se poate… Fără teamă că îşi "strică" imaginea de om "serios"; o astfel de imagine, de om serios, rezultă din întreaga activitate, chiar dacă în jurul nostru sunt mulţi care dispreţuiesc încă activitatea de tip ezoteric-spiritual;
- iluzii emoţionale sau ambiţionale: iluzia că un alt om mă iubeşte (la mijloc fiind de fapt proiecţia propriului sentiment asupra celeilalte persoane), iluzia că precis voi câştiga sau voi ajunge fără nici un fel de efort şi fără asumarea unor responsabilităţi drept în vârful unei piramide sociale. Sau, la polul opus - iluzia că, dacă muncesc mult şi corect precis voi ajunge în vârful aceluiaşi fel de piramidă socială sau politică, etc.

Ideea unei proiecţii emoţional-vizuale sau auditive din satelit (adică pe cale tehnologică şi adresându-se unui grup larg de oameni), precum şi aceea a unei induceri mentale naturale (hipnoză, transfer de imagine sau sunet de la un emiţător la un receptor mai mult sau mai puţin pasiv) nu intră în categoria iluziilor, optice sau sonice deopotrivă, căci acolo avem de-a face cu o activitate umană conştientă, o proiecţie reală, realizată în mod natural (prin intermediul corpului mental uman, care devine emiţător) sau tehnologic (prin intermediul unei aparaturi care funcţionează prin intermediul propagării unor unde, puţin simţită în mediul înconjurător). Chiar este vorba despre ceva real - altfel am discuta despre iluzie, în felul său, când deschidem un TV sau PC: dar le numim transmisii, şi nu iluzii… Fenomenologia de la care am pornit este de fapt exact de aceeaşi natură, doar că se bazează pe unde electromagnetice care au ca receptor direct nu un aparat (TV, PC, radio, celule fotolectrice, etc. - deci aparate de intermediere) ci direct creierul uman.
Putem discuta şi despre alte fenomene, categorisite în general tot ca „iluzii" , şi care de fapt nu sunt de loc iluzii, ci amprentări mai mult sau mai puţin intenţionate ale spaţiului înconjurător, un spaţiu universic format din multe straturi existente simultan - dar fiecare în parte fiind de vibraţii diferite, ceea ce le permite să folosească acelaşi spaţiu universic. Pot fi şi succesive, pot fi şi împletite, întrepătrunse - sau periodic, sau numai în stare de necesitate, sau permanent. Asemenea amprentări explică un anume fel de "bilocaţie" - aceea pe care noi o cunoaştem (de exemplu, din filmele de tip „Matrix", „Kung Fu", etc.), unde acelaşi om pare că se află în două sau mai multe locuri diferite, simultan ; nu este vorba despre aşa numita mecanică cuantică - despre care un fizician de bine pregătit ştie clar că este aplicabilă doar într-un spaţiu bidimensional - în care o particulă poate fi simultan în două locuri diferite, cu efecte posibile în spaţiul tridimensional care îl cuprinde pe cel bidimensional. Cu toate acestea este simplu de făcut confuzii privind separarea sau extinderea efectelor în toate părţile, cu explicaţii de care nici fizicienii, dacă le cunosc cât de cât, nu sunt hotărâţi dacă să spună sau nu publicului că astfel de lucruri sunt foarte probabile şi neaplicabile constant, permanent, în viaţa concretă. Sau nu au încă permisiunea sponsorilor lor.
Bilocaţia se confundă aşadar cu amprentarea conştientă sau inconştientă a spaţiului înconjurător, iar aici ar trebui făcută o descriere mai amănunţită a acestui fenomen - căruia îi voi rezerva un spaţiu mai amplu. Fiecare vieţuitoate lasă o amprentă în spaţiul pe care îl ocupă, amprentă care poate persista în funcţie de specificul vibraţiei sale comparativ cu vibraţia generală a spaţiului respectiv: o remanenţă a vibraţiei personale care poate fi foarte joasă sau foarte înaltă, şi atunci ea rămâne un timp suficient de lung pentru a fi sesizată (de regulă cu privirea laterală, mărginaşă) sau, dacă se depărtează puţin de vibraţia medie a locului - poate fi sesizată puţin timp, după care o altă trecere, a altei vieţuitoare, îi va lua locul. Viaţa urbană se spaţializează şi se bazează pe astfel de amprentări, deoarece astfel fiecare dintre noi păstrăm în memoriile spirituale active prezenţa altor spirite întrupate în acelaşi timp cu noi. Se poate discuta despre teama - justificată astfel - a unor spirite de a intra în contact direct cu alţi întrupaţi (agorafobie) mai mult sau mai puţin înţeleasă chiar de cel ce simte astfel. Experienţa de acest fel va fi înţeleasă cândva şi rezolvată prin aplicaţii de natură a schimba o astfel de neputinţă.
Personal am perceput de ani de zile asemenea amprente, pe care le-am studiat în amănunt: nu vreau să sperii multă lume… dar este ceva deosebit cu adevărat să vedem cum se amprentează şi cum se preiau elemente de amprentare pe un scaun din mijloacele de transport în comun: adevărata socializare porneşte de la mlădierea subconştientă, prin împletirea energiilor şi vibraţiilor din spaţiile folosite în comun… La fel, sălile de spectacol, şcolile, spitalele, etc.

Adevărata bilocaţie - despre care voi scrie pe îndelete în curând - se confundă cu dedublarea astrală sau cu activitatea mentală înaintată. Adevărata bilocaţie se consideră, în mod eronat, posibil a fi realizată de orice om, întrucât orice om - doar fiind conştient de universul în care trăieşte - ar putea ajunge la practicarea „minunilor dumnezeieşti". Lucru care, cu respect pentru toată lumea, nu este posibil pentru orice spirit: nu este pentru noi, în calitate de spirite care nu sunt nici pe departe în starea de a fi terminat evoluţiile personale.
Nu este posibil a fi desfăşurate de noi nici pentru faptul că un asemenea loc din univers, cum este Pământul, nu poate suporta oricum şi oricând asemenea practici. Căci la nivelul de populaţie activă, şi umană, şi de întreg biosistem planetar, astfel de practici curente ar deplasa mase uriaşe de aer planetar, cu energii planetare, din cauza neputinţei menţinerii la un loc, în puterile radiante ale spiritului: şi evenimentul, şi mediul înconjurător, ceea ce ar deveni asemănător cu detonarea unui bombe. Vom discuta pe larg despre asemenea lucruri, în studiile istorice, ample, studii despre trecutul conştient şi cuminte-lucrativ al omenirii străvechi...
Pe scurt - ca să nu rămânem fără explicaţii, măcar restrânse - bilocaţia adevărată înseamnă ca o singură entitate, aflată într-un univers de staţionare, să-şi poată trimite un set de raze monadice într-un alt univers, un alt set de raze monadice în alt univers - de regulă câte un set în toate trei universurile materiale: Universul Fizic, Universul Astral şi Universul Cauzal , dar în acelaşi timp şi în straturile sau dimensiunile structurale paralele ale Universului Fizic, precum şi în Universul Secundar: aşadar practic aceeaşi entitate se poate manifesta în toate universurile simultan, chiar efectuând lucrări diferite, de amploare diferită şi cu semnificaţii diferite pentru fiecare univers în parte.
Iar aceasta este o realitate curentă şi clară a marilor creatori-coordonatori ai evoluţiilor noastre...
Adevărata bilocaţie apare extrem de rar în realitatea noastră planetară, numai pentru desfăşurarea unor sarcini extrem de complexe: aşa cum a fost venirea şi desfăşurarea lucrării lui Iisus Christos, dar şi a altora ştiuţi şi neştiuţi, care au avut permisiunea de a folosi rar, dar real, în anumite momente planetare bine definite, asemenea puteri, spre binele întregii planete şi nu numai: al planetei, al celorlalte planete din sistemul stelei noastre, a stelei însăşi şi a multor altor elemente constitutive ale galaxiei: nu numai stelele, ci şi întreg sistemul matriceal al galaxiei. Impulsurile energetice ale unei asemenea lucrări conduce la susţinerea, şi menţinerea în funcţiune, periodică, a sistemului de corzi galatice, mai ales cele de la periferia galaxiei către nucleul ei, şi mai ales în perioadele de vibraţie joasă sau de modificare de la vibraţii joase către vibraţii înalte. Dar mai ales atunci când o stea cum este Soarele nostru bun şi drag susţine o complexitate rar permisă, pentru evoluţii cu totul speciale, aşa cum se desfăşoară azi, pe Pământ, datorită necesităţilor grupurilor de spirite umane aflate în evoluţii deosebit de complexe.

Aşa cum spuneam mai sus, bilocaţia este un fenomen confundat deseori cu activitatea mentală înaintată, care încep cu fleşuri de percepţie, de vedere mentală: de aici vine şi exprimarea de bilocaţie - expunerile arată cum cineva vede pe altcineva din locul trăirii sale curente, în timp ce persoana percepută astfel este percepută la locul său şi de alte persoane, în locul unde se află de fapt. De altfel vederea mentală se bazează pe dispariţia totală a peisajului de trăire curentă: cameră, spaţiu deschis, orice vedere a locului real de trăire - şi înlocuirea lui cu o persoană aflată în alt loc, cu alt spaţiu din acelaşi timp sau din timpuri diferite: trecut sau viitor. Omul percepe totul ca fiind perfect real, în timp ce el poate crede că o parte din el s-a deplasat în altă parte, sau altcineva a fost în timp real în camera sa, în timp ce altă persoană poate spune că cel ce are viziunea a fost pe loc. Iar descrierea viziunii - căci este vorba de o viziune, ar spune că a fost în locul descris… Fără o cunoaştere reală a puterii mentale umane şi fenomenologiei de desfăşurare, orice om fără o astfel de experienţă poate spune că a fost în mijlocul unui fenomen de bilocaţie - ceea ce nu est de loc real.
De asemenea, în acelaşi fel se poate discuta despre confuzia cu dedublarea astrală: mulţi cred că au fost în mijlocul unui fenomen de bilocaţie - ei aşa îl numesc - dar tot ceea ce ei descriu este o călătorie astrală. Necunoscând toată fenomenologia legată de călătoriile astrale (sau visele conştiente), omul povesteşte despre experienţa sa numind-o bilocaţie (caz real, pe care îl spun acum) după cum a auzit cândva, undeva… Este bine să cunoaştem diferenţele şi să explicăm şi altora cu ce se confruntă de fapt.

Să ne oprim deocamdată aici, urmând să aruncăm o privire asupra experienţelor de tip miracol, neînţelese sau prea puţin înţelese, de cele mai multe ori, de cei care le trăiesc: dar şi aceasta fiind o experienţă personală şi de grup, din care avem cu toţii enorm de multe lucruri de învăţat…

Ieri seară, la Corbii de Piatră ......

...privesc muntele celor care s-au sihăstrit pentru binele neamului... Sufletul mi se scaldă în bucuria înfrăţirii lui cu sufletul neamului nostru coborât pe pantele timpului din Omenirea Dintâi... cu modestie şi curaj, bunătate şi cuminţenie...
Multe sunt încă popoarele care stau în leagănul prunciei lor, asemenea nouă... Să nu ne ridicăm nasul cu trufie, aşa cum au făcut-o alţii... căci şi nouă altfel ne va fi ruşinea prea grea de dus când vom citi om cu om Adevărurile Lumii... cândva...