Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


miercuri, 7 septembrie 2016

DESPRE VANITATE (1): COMPLEXITATEA RĂDĂCINILOR SALE SPIRITUALE

Desigur, s-a scris şi se va scrie mult pe tema vanităţii . Ea este cotată drept deşertăciune  (da, am citit cartea Bâlciul deşertăciunilor – de William Thackeray, v-aş sfătui, dacă vă place să citiţi, să o aveţi în vedere) ceva despre care se spune că trebuie să scăpăm – doar că eu nu sunt de acord să privim lucrurile în mod simplist, doar din acest punct de vedere. Pentru că azi facem confuzii peste confuzii din cauza faptului că nu avem suficientă cunoaştere şi înţelegere privind importanţa fiecărui element al vieţii noastre şi modul în care trebuie să păstrăm ori elementele ca atare, ori urmele, şi efectele lor în societatea umană: măcar şi pentru a le analiza şi a învăţa ceva din ele. Căci numai în acest fel ele îşi fac rolul lor învăţător. 
Şi în plus aş mai avea câteva lucruri de discutat cu privire la acest subiect. Multe ar fi de spus, dar ca întotdeauna, să nu avem pretenţia că le ştim sau că le acoperim pe toate. Începem discuţii doar – continăm să reflectăm asupra lor şi vedem ce înţelegeri ne mai vin. 

Venerarea Celor Dintâi; formarea spirituală a vanităţii
Tematica venerării este deosebit de complexă şi o vom dezbate în articolele următoare pe larg. Deocamdată avem în vedere câteva generalităţi, legate de formarea vanităţii. 
Sunt încredinţată că vanitatea rezultă din necunoaşterea perfecţiunii: mai mult sau mai puţin atinse, dar pentru începători acest lucru nu este uşor de înţeles decât după etape întregi de evoluţie primară, când se poate forma prin propriile trăiri – propria experienţă cu termeni dezvoltaţi de comparare. 
Ca să vedem care este legătura spirituală între venerare şi vanitate, trebuie să pornim ca întotdeauna de la rădăcini. 
Am discutat despre popoare spirituale şi despre înaintaşii popoarelor spirituale : orice popor spiritual îşi cunoaşte, şi recunoaşte cu timpul tiparele de manifestare ale înaintaşilor poporului lor, avansând în pas cu ei în evoluţii, ei fiind primii ajutători pe care îi recunosc alături de ei. Evoluţiile primare cunosc două feluri principale de înaintări, pe parcursul cărora se dovedeşte e un real folos existenţa înaintaşilor: 
– în grupuri/societăţi/popoare de întrupaţi în calitate de rezidenţi şi ajutătorii lor întrupaţi în mijlocul lor, efectuând împreună evoluţii progresive: adică pe scurt de la un nivel de vibraţie planetară la alt nivel, superior;
– după acumulare de putere energetică interioară şi de experienţă a folosirii ei, evoluţiile progresive îşi împletesc etapele cu perioade scurte de evoluţii regresive: pe scurt – de la un anumit nivel de vibraţie planetară la alt nivel cu frecveţa vibraţiei planetare mult mai joasă. Evoluţiile regresive se desfăşoară prin călătorii spirituale (desfăşurate prin forţele energetice proprii ale spiritelor întrupate în corpuri cu vibraţie foarte înaltă) la care participă grupuri restrânse din multe popoare spirituale diferite, care formează împreună blocuri spirituale uriaşe. Astfel de evoluţii, deosebit de complexe, se efectuează prin călătorii dintr-o zonă a universului – la început din zona a II-a a universului, în altă zonă cu vibraţie mult mai joasă: în zona I a universului . Evoluţiile regresive sunt la început de scurtă durată, apoi treptat din ce în ce mai lungi şi mai complexe. Este, aşa cum mulţi ştiu acum, situaţia pe care o trăim acum pe Pământ noi, oamenii; de aceea explic acest fel de evoluţii ori de câte ori avem prilejul, să le înţelegem cu toţii existenţa şi mecanismul general. 
Diferenţele de evoluţie din locuri cu vibraţii atât de diferite scot la suprafaţă simţiri necunoscute clar şi profund, cel puţin din două unghiuri de vedere:
1. Diferenţe de atitudine, de comportament, de înţelegere reciprocă pentru spirite aflate în aceeaşi etapă de evoluţie – dar care vin de pe linii de evoluţie diferite, din cursuri de evoluţie în funcţie de mici diferenţe energetice iniţiale (după structurile interioare ale monadelor);
2. Diferenţe de putere energetică şi dee experienţă pentru grupurile aflate în faze diferite de evoluţie: diferenţe mai mari, substanţiale de manifestare. Este cazul grupurilor mai avansate, care au efectuat mai multe călătorii spirituale regresive, au conştientizat multe diferenţe şi divergenţe care pot apare între spirite – mult mai mari decât ar fi putut fi ele observate şi înţelese, conştientizate în interiorul grupurilor şi între grupuri: cu înclinaţii diferite, obişnuinţe diferite, până la tendinţe pe care cândva nu le conştientizaseră suficient. Călătoriile, cu întrupările de la o treaptă de vibraţie la alta mai joasă relevă faptul că, odată rezolvate micile diferenţe – apar şi se consolidează diferenţe majore când este vorba despre etape diferite de evoluţie. Cu greu se înţelege faptul că, cu cât avansul în evoluţii este mai mare, cu atât şi sarcinile sunt mai complexe şi mai greu de dus, timp liber nu mai este. Dar şi spiritele avansate îşi asumă terminarea fiecărei etape de evoluţie proprie, acasă, în poporul spiritual propriu, împărtăşind experienţa avută cu toţi fraţii din popor, precum şi concluziile trase în urma călătoriilor lor. Nu există decât o asemenea posibilitate de cunoaştere a propriilor vechi atitudini, comportamente, înclinaţii şi tendinţe în cazul conştientizării propriilor neputinţe sau puteri + priceperi pe măsură: celelalte zone ale universului ar avea mult de suferit dacă ar cuprinde puncte de vibraţie atât de joasă cum sunt cele din această zonă I a universului. În zonele cu vibraţie foarte înaltă, diferenţele între nivelele de vibraţii sunt situate “pe vârfuri” – adică: oricât ar fi mari – deci pe măsura necesităţii evoluţiilor de acolo, asemenea diferenţe sunt tot în vibraţii înalte, ceea ce nu ajută spiritele să-şi descopere atitudini neconştientizate anterior, de fapt cu totul noi pentru ele. Dar după efectuarea călătoriilor regresive, condiţiile lor de “acasă” ajută la conştientizarea aprofundată a celor descoperite în călătorii, la remodelarea celor cu vibraţie foarte joasă şi la descoperirea chiar a unor forţe noi proprii, de care anterior nu erau conştiente. 
De aceea, ceea ce trăim noi acum este deosebit de important pentru toată lumea: unii îşi cunosc greşelile, neputinţele, impostura – alţii, care nu le mai folosesc de mult îşi formează capacităţi personale de apărare sau conştientizează diferenţele, atenţionaţi astfel să nu ajungă să se lase din nou influenţaţi şi să revină la vechile obiceiuri. 
Iată aşadar prilejul cu care conştientizăm, din astfel de diferenţe de evoluţii, caractere care ne domină un timp îndelungat trăirile, evoluţiile. Ele vor rămâne în memoriile noastre monadice  în eternitate, lucru care va conduce la:
– folosirea tuturor celor care, pe o treaptă de evoluţie superioară, le considerăm singurele capacităţi demne de a le manifesta şi de a ne clădi alte manifestări în funcţie de cele mai dezvoltate asemenea capacităţi superioare;
– folosirea celor pe care le considerăm inferioare în trăirile noastre alături de începătorii pe care îi vom ajuta în eternitate, val după val: pentru a-i înţelege când dau şi ei dovezi de astfel de manifestări pe care noi nu le mai folosim în mod curent, precum şi pentru a-i ajuta să şi le estompeze şi ei, să le înlocuiască cu altele superioare. 
Toate acestea sunt valabile pentru absolut toate manifestările noastre – indiferent dacă într-un moment al experienţei noastre le considerăm negative sau pozitive: adică vechi, de înlocuit, sau noi, superioare, conştienţi fiind şi că le-am înlocuit de curând, şi că inerţiile inerente sunt lucrătoare încă o perioadă de timp: ceea ce nu este decât benefic, întărind manifestările noastre în perioadele de trecere, de schimbări în vibraţiile locului.
În toate aceste faze de evoluţie, înaintaşii au puterea cea mai mare de adaptare, şi datorită acestui fapt ei nu dezvoltă vanitatea, întrucât curiozitatea lor, priceperea şi înţelegerile mai rapide decât ale fraţilor lor nu le încurajează devieri de acest fel. Sunt prea multe de învăţat pentru ei şi la început prea adâncă mâhnirea că lumea nu este aşa cum sunt ei obişnuiţi. Fraţii lor însă fac comparaţii între ei şi cei care se manifestă altfel – nu mai bine sau mai rău, ci diferit doar – dar ei nu înţeleg asta de la bun început: ce este diferit de obişnuinţele lor sau de ceea ce văd la proprii înaintaşi - nu este demn de urmat, deci nu este bun. Apar idei de superioritate şi, treptat, ajung la vanitate, dispreţuind alte manifestări, alte căi de creaţie, de realizare a unor obiective, care ar putea altfel să le îmbogăţească experienţa. 
Să reţinem un aspect deosebit de important: înaintaşii nu ajung să fie veneraţi din instinctul format în poporul spiritual propriu, dar ajută la formarea rădăcinilor de venerare a ajutătorilor avansaţi, superiori tuturor, întrupaţi în mijlocul poporului, în faza maximă de conştientizare a ajutorului altruist şi profund iubitor al ajutătorilor, mai ales al celor secundari, a căror viaţă este consacrată ajutorului altruist şi iubitor. Şi nu discutăm despre forma de venerare faptică pe care o cunoaştem acum pe Pământ, prin aplicarea dogmelor, şi prin ofrande, şi sacrificii: indusă prin frică, ci despre forma profundă, de venerare autentică, plină de reală şi totală recunoştinţă pe care o capătă spiritele în evoluţii primare la un moment dat al conştientizărilor lor pentru cei care le oferă învăţături şi un ajutor enorm, fără să le ceară nimic în schimb. Este şi cauza pentru care conducătorii religioşi pământeni s-au impus popoarelor antice ca singură legătură între zeităţi şi oamenii de rând – procedură care a rămas fără suport spiritual până în zilele noastre: profitând tocmai de faptul că dumnezeirea nu cere nimic în schimb, dar omul care se erijează în conducător cere mult, punitiv şi nu conştientizează cât rău poate ajunge să facă astfel. 
Înaintaşii au puterea interioară de a rămâne modeşti în viaţa poporului lor spiritual, şi tocmai de aceea fraţii lor de popor ajung să facă repede diferenţa între ajutătorii care îi iubesc pe cei ajutaţi, faţă de conducători rapace, profitori, interesaţi în a-şi ţine popoarele în sclavie: fază de evoluţie inerentă tuturor monadelor, care trece însă destul de repede, rămânând în loc adevărata venerare a vieţii în sine, care stă la baza evoluţiilor în eternitate.

Vanitatea face parte şi ea din caracteristicile primare ale emoţiilor umane, cu toate rădăcinile şi cu toate efectele vizibile în planul fizic. Rădăcinile ei se regăsesc în atitudini astfel formate cu prilejul conştientizării faptului că înaintaşii şi ajutătorii avansaţi – cei mai pricepuţi şi binevoitori membri ai societăţii lor – preferă întotdeauna să lucreze, să creeze, să gândească, să se orienteze în spaţiile planetare şi, mai târziu, în societăţile proprii – decât să conducă în calitate de întrupaţi superiori altora. Ei preferă să ajute conducătorii, să-şi ajute fraţii să devină buni organizatori, dar să nu se aşeze arogant în postura de conducător, de organizator, atunci când societatea lor devine din ce în ce mai complexă. Înaintaşii şi ajutătorii (în special cei secundari) se străduiesc să facă cât mai multe, iar pericolul lor devine astfel felul în care pot deveni nemulţumiţi de cele făcute de alţii – dar nu din vanitate, ci doar pentru a nu deranja pe alţii, sau din oboseala de a arăta, de a explica – de la care se simt datori să nu abdice niciodată. Şi vor fi înţeleşi destul de târziu de fraţii lor, atunci când viaţa îi va obosi şi se vor potoli. Înaintaşii şi ajutătorii nu vor îmbrăţişa niciodată aspectul punitiv, latura agresivă avanitoşilor, ci vor avea o atitudine înţelegătoare, tolerantă, cu dorinţă de a ajuta pentru a ieşi cât mai repede din necazuri – nu pentru un beneficiu anume: material sau ca poziţie în societate. Munca proprie este simţită ca fiind ajutată permanent de dumnezeire, chiar din cursul trăirilor lor, de aceea aceasta este prima lor răsplată şi odihnă chiar în timp ce muncesc. 
Iar acesta va fi exemplul pe care ceilalţi îl vor urma în cele din urmă, rămânând pe această cale în eternitate...
Până la performanţa de a trăi liniştit, moderat şi modest, odihnitor astfel în acelaşi timp, majoritatea întrupaţilor au nevoie de relaxări, distracţii – adică distragerea atenţiei de la aspectele greoaie ale existenţei – şi ruperi de ritm periodice. Înaintaşilor şi ajutătorilor le sunt inutile, chiar şi în locuri şi timpuri necunoscute, unde ei îndeamnă pe toată lumea să folosească timpul pentru a se adapta locului, pentru a studia, a observa. Dar târziu ajung să fie ascultaţi, fiind la începuturi priviţi cu dispreţ ţi chiar cu duşmănie trecătoare. Ceilalţi sunt mulţi, se influenţează reciproc, iar vanitatea lor rezultă şi din lucrurile pe care cei mulţi le fac cu toţii la fel – adică superficial, în plus la fel: fără atenţie la curăţenie, cu distrugeri colaterale, zgomotos, etc. Se încurajează reciproc, se susţin reciproc, fugind mereu de la greu. Toate se formează şi îşi scot efectele la iveală mai ales în trăirile în vibraţii joase, folosind cu precădere corpul şi mediul fizic: care întrerup trăirile îndelungate în vibraţii înalte, iar dezorientarea şi greutăţile inerente adaugă multe la starea generală de acelaşi fel. Adică exact în situaţia în care se află acum spiritele umane, pe Pământ. În plus, trăirile intuitive – şi nu cele cunoscătoare până în profunzimile lor cele mai adânci, pe care le au în vibraţii înalte – determină senzaţiile de trăire inferioară, atunci când, de fapt, întrupatul se simte în sinea sa superior, cu vagi dar insistente simţiri, intuiţii privind vechi trăiri rafinate, fără să implice sudoare, oboseală pentru realizare – un fel de realizare şi ea de nivel superior. Omul se uită la azi la cerul înstelat şi îşi simte astfel superiorităţi neînţelese bine, dar foarte reale sufletului său. Şi mai ales trăiri interioare singuratice în care condiţiile bune „se fac” în jurul său... Şi astfel sufletul i se înalţă singur peste temeliile stelare... Dar experienţa de ajutător este încă puţină: doreşte să fie ajutat şi nu se oferă pe sine drept ajutător, are idealuri înalte, purtate în suflet cu amintiri vagi ale unor înaintaşi şi ajutători de undeva... dar majoritatea celor din jur suportă viaţa la fel, însinguraţi şi înnouraţi mereu, sperând mereu şi neprimind nimic fără agresivitate, răutate, distrugere. Întrupatul nu mai vrea să-şi înţeleagă semenii după trup, căci şi-i simte străini – real de fapt prin multitudinea de grupuri spirituale care formează mari blocuri – nici ele asemănătoare între ele. Semenii, prieteni buni odinioară, ajung astfel să se dispreţuiască reciproc, comparându-se după averi şi agresiuni reciproce, în care vanitatea aduce, şi adânceşte înstrăinarea. Vechile învăţături privind relaţiile de într-ajutorare, de căutare a auto-echilibrării, a modestiei, a înţelegerilor tot mai profunde, a completării cunoaşterilor pentru a face faţă împreună oricăror situaţii – toate se pierd acoperite de sentimentele negative: care sunt întărite rapid de vibraţiile joase ale mediului înconjurător, de folosirea memoriilor monadice cu vibraţii joase – asemănătoare vibraţiilor care le-au impulsionat. 
Desigur că până la obişnuinţa de a răspunde în orice condiţii de trai cu echilibru, modestie, cu efectuarea unor lucrări de calitate la complexitatea cerută de societate şi mai ales de propria conştiinţă, cu sentimente calde şi iubitoare, este o cale foarte lungă. 
Formarea şi întărirea vanităţii se întăreşte şi cu trăirile, cu experienţa monadei, dar şi a fraţilor de spirit, şi a semenilor întrupaţi de pe vremea când erau fiinţe necreatoare – spre exemplu: conducători de turmă (haită), pe care experienţă o avem cu toţii din evoluţiile animalice, şi a altor caractere formate din evoluţii pe alte planete. Apare des la suprafaţă când se trăieşte în mijlocul unui biosistem planetar atât de numeros, atât de variat cum este cel pământean, care impulsionează, scoate în evidenţă tot ceea ce credem că nu mai putem manifesta, că sunt uitate, nefolosite de valuri peste valuri de timp. Şi descoperim astfel că nimic nu este uitat, trecut: toate sunt acumulate în memoriile monadei, toate sunt impulsionate pe o astfel de planetă – dar şi toate se echilibrează prin raritatea unor astfel de evoluţii în vibraţii foarte joase, şi prin remodelările pe care ajungem să le facem din ce în ce mai conştient. 
Istoria pe care o cunoaştem azi cunoaşte diverse forme de trăiri umane care nu au de-a face cu supravieţuirea sau cu vieţuirea în pace, în linişte sufletească. Trăirile cuminţi şi înalt creative sunt în locuri şi vremuri cu condiţii de trai echilibrate, obişnuite tuturor membrilor societăţii, cu schimbările necesare evoluţiilor care vin lent, în vibraţii care se schimbă încet, pregătitor, învăluitor, dând posibilitate tuturor să se pregătească din timp; şi dând astfel ajutor şi ajutătorilor tradiţionali să coordoneze lumea în creaţie şi manifestări, învăţând din timp pe oricine să ajute în acelaşi fel. Şi nimeni nu se mândreşte cu ştiinţa lui, cu realizările lui, nimeni nu umblă vanitos prin lume – toată lumea lucrează şi trăieşte în pace.
Trăirile zbuciumate, ca şi reuşitele în condiţii grele sunt aşadar specifice condiţiilor planetare legate de vibraţii joase, cu variaţii bruşte de vibraţii, precum şi unei corporalităţi de supravieţuire fizică – toate fiind condiţiile noastre de trai de azi: în condiţiile în care majoritatea întrupaţilor se confruntă cu astfel de condiţii pentru prima dată în viaţa lor, nu au astfel o experienţă de orientare şi de echilibrare prin forţe proprii. Dar experienţa tuturor este în permanentă formare, şi tot aşa cum curg conştientizările – la fel prind formă şi remodelările de atitudini şi comportament: cu mutarea accentului de la atitudini de tip vegetal (static, indolent, indiferent) şi animalic (agresiv, ucigaş, pervers) – către atitudini şi comportamente mult mai echilibrate, demne de spirite avansate, din ce în ce mai profund protective privind viaţa şi creaţia, altruiste, iubitoare. 
În câteva articole viitoare vom dezvolta exemple ale unor importante idei – după încredinţarea mea – privind aspecte ale unei asemenea teme, care să rămână pe de o parte în atenţia noastră privind persoanele vanitoase pe care le întâlnim, iar pe de altă parte să nu disperăm văzând că noi înşine dăm uneori dovadă de aşa ceva. 
Şi nu mă refer numai la vanitate, CI LA ORICARE ALTĂ ATITUDINE ŞI LA ORICARE ALT TIP DE COMPORTAMENT PROPRIU ŞI AL ALTORA, DE NATURĂ PE CARE AZI O CONSIDERĂM NEGATIVĂ, CU TOT ŞUVOIUL EFECTELOR PE CARE LE AU. Să reţinem că:
1. Nimeni nu rămâne la nivelul actual pământean, tot aşa cum nimeni nu vine aici, pe Pământ, fără o evoluţie prodigioasă în calitate de spirite umane, creatoare conştiente avansate, în curs de universalizare. Este o experienţă care nu se limitează la cele pe care le manifestăm pe Pământ, care sunt o părticică infimă din cele negative şi pozitive deopotrivă, care formează experienţa noastră totală. Prin toată această experienţă pe care o avem s-au format, conjunctural, toate caracterele dorite şi nedorite de noi, azi. 
2. Toate pornesc din aceleaşi tipuri de rădăcini şi se îndreaptă către acelaşi tip de dezvoltări – infinite, în evoluţii fără sfârşit, pentru care cele de acum, pământene, sunt doar o mică parte din rădăcinile lor, iar prin combinarea efectelor ALTOR dezvoltări ulterioare vor apare alte negativităţi, care îşi vor aştepta şi ele rândul la calea lor de sublimare. Deşi, pe măsură ce vom înainta în evoluţii, nu le vom mai numi nici măcar la nivel mediu de cunoaştere “negativităţi”, nici măcar “complementarităţi” – aşa cum deja înlocuim noi, cei care ne dorim avansări spirituale, cele numite la nivelul mediu al societăţii noastre negativităţi: dualitatea – cu non-dualitate. Care, de fapt, sunt constructive în felul lor, şi este necesar să nu ne sperie acest lucru, chiar dacă acum, la rădăcinile despre care vorbim, avem nevoie să le înlocuim în manifestare cu ceva superior, creând superioritatea dar fără să pierdem din vedere aspectul lor necesar. Doar în acest fel putem să înţelegem calea de trecere de la dualitate – la necesitate şi astfel la nondualitate: cale pe care mulţi, încă, o confundă cu elminarea celor negative, chiar şi a negaţiei în sine, neînţelegând încă faptul că nondualitatea nu presupune eliminări, ci a muta accentul către necesitatea complementarităţii în învăţăturile pământene.
Şi vom înţelege acest lucru cu toţii, mai devreme sau mai târziu.
3. Şi pentru că am pomenit de sublimare, să mai ţinem cont şi de un lucru extrem de important, de care ne vom da seama mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi: evoluţiile avansate nu ajung acolo prin eliminarea caracterelor negative, ci prin sublimarea lor; căci, aşa cum vreau s-o spun de fiecare dată fără nici o reţinere, avem nevoie să nu privim cu dispreţ caracterele negative, pentru a putea ajuta generaţii în şir de noi evoluanţi. Nu i-am putea ajuta – aşa cum am fost şi noi, şi suntem ajutaţi – decât înţelegând pe cei care dau dovadă de ele şi nu dispreţuindu-i, întorcându-le spatele definiv, ci acceptând totul ca pe o fază la a cărei trecere putem contribui şi noi, ajutând, după exemplul ajutorului pe care şi noi îl primim mereu.