Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


miercuri, 30 septembrie 2015

SCHIMBAREA ADN-ului CORPORALITĂŢII NOASTRE NU ESTE LUCRARE A UNOR EXTRATEREŞTRI

Da, aceasta este ideea de bază... Şi este una dintre ideile pe care am intenţia să le dezvolt cu privire la raportul dintre noi, oamenii care am făcut şi facem lucruri măreţe pe Pământ (deocamdată să le lăsăm pe cele de care ne putem pleca ruşinaţi fruntea...) vs. încredinţări conform cărora cele măreţe au fost făcute cu „ajutor extraterestru” sau chiar de către extratereştri.
Desigur, dacă numim sfatul entităţilor ajutătoare astrale pe care le avem drept sprijin în orientare din naştere: sfatul extratereştrilor... adică a celor care nu sunt momentan născuţi omeneşte printre noi, s-ar putea să deschidem o nouă filă în studiile noastre!!! Şi nu ar fi de loc rău. 
Dar să intrăm în subiect...

Nu vreau să fac referiri la vreun site sau blog, ca să nu se creadă că am ceva cu posesorii lor – ceea ce este de accentuat că nu am – iar pe de altă parte sunt multe locaţii de acest fel care au publicat de-a lungul timpului diverse articole preluate de pe alte site-uri, cu referire la acest subiect şi altele de acelaşi fel.
În linii mari, se spune că extratreştrii buni au trecut în anii din urmă la modificarea ADU-ului uman, pentru a-i ajuta pe cei care cred în existenţa lor în ascensionarea proprie: adică înălţarea lor spirituală, sau transformarea lor într-o entitate asemenea lor, părăsirea Pământului şi continuarea evoluţiilor alături de dânşii. 
Nu a trecut nimeni la modificarea ADN-ului uman. O astfel de modificare este reală, dar este naturală, tot la fel cum creşterea noastră, modificările corpurilor noastre, de la concepţie urmând de-a lungul vieţii este naturală şi nu creată de nişte extratereştri buni la suflet. 
Cred că este cam egoist să acceptăm că numai credincioşii din urmă ar merita şi ar beneficia de ceva anume. Nu contează ce anume, esenţa încredinţărilor de acest fel poartă un iz egoist. De aceea eu nu aş dori aşa ceva, mi s-ar face ruşine să vreau aşa ceva. 
Părăsirea Pământului... Mie îmi pare rău pentru că ştiu bine că va trebui să plec de pe Pământ; îmi pare într-un fel numai rău, pentru că Pământul în 200 de ani va fi un fel de Rai pe care, cunoscând descrieri clare, nu toţi le-am crede. Un rai al oamenilor care muncesc cu drag şi au în sarcina lor refacerea Pământului după dezastrele pe care generaţiile anterioare le-au lăsat în urma lor (inclusiv generaţia noastră).
Însă modificările corporale SUNT REALE: azi începem să le percepem şi noi, nu ştim de unde vin, cum se petrec, care sunt motivele şi cum se desfăşoară ele. Pe scurt, ele sunt rezultatul acumulării efectelor vibraţiilor cosmice în creştere puternică, în întreaga noastră galaxie, în întreaga zonă a universului în care se află galaxia noastră (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/731/4.-zonele-universului-fizic.html ). Fluxurile de energii şi materii vin treptat din marile bariere interzonale, din galaxie în galaxie; dar pentru că populaţiile pământene aveau nevoie de schimbări mult mai rapide decât au loc ele în mod obişnuit, coordonatorii evoluţiilor care se desfăşoară în galaxia noastră au urgentat ajungerea fluxurilor pe Pământ (şi nu numai), sub conducerea celui întrupat sub numele de Iisus, precum şi a altor lucrători-coordonatori de evoluţii. Pe aceşti ajutători ai noştri foarte avansaţi spiritual nu trebuie să-i numim extratereştri, căci ei nu sunt întrupaţi veniţi din alte galaxii, cu nave cosmice obţinute pe cale industrială, nu sunt evoluanţi în curs de evoluţie alături de noi, ci sunt coordonatorii evoluţiilor care se desfăşoară în zonă, deci şi ai evoluţiilor celor pe care îi numim azi extratereştri. Sunt coordonatori de evoluţii, alături de care oamenii au cunoscut de-a lungul timpurilor pământene: entităţi din dimensiunile structurale paralele cu dimensiunea în care ne aflăm acum, entităţi interdimensionale (i-am numit aşa cum au fost numiţi de oamenii ajutaţi de dânşii: Moşii popoarelor – sau Bătrâni, Patriarhi, Vraci, etc.). Ei au făcut lucrări de mare amploare în urmă cu aproximativ 2000 de ani, în urma cărora fluxurile proaspete de energii şi materii, care intră în zona noastră, sunt canalizate direct către planetele cu populaţii spirituale sporite, ajunse în mod organizat, conştient, prin circulaţii spirituale interzonale, desfăşurate în perioada cu vibraţia cea mai joasă din zonă. Dar nici Moşii nu au făcut această lucrare, ci doar au participat la atragerea fluxurilor. Lucrarea propriu zisă a fost realizată de către coordonatorii evoluţiilor din această zonă a universului.
Timp de 1000-1300 de ani au funcționat prin puterea christică. 
De cca. 500 de ani fluxurile de energii şi materii noi au început să ajungă treptat în sistemul nostru stelar, prin circulaţiile lor NATURALE: din galaxie în galaxie, atrase de nucleele lor şi circulând prin corzile lor matriceale. Au ajuns la galaxia noastră, prin structurile subzonelor universice şi apoi pe Pământ, planetă a uneia dintre numeroasele stele ale galaxiei noastre. În acest moment se sporeşte astfel efectul primelor fluxuri venite pe Pământ prin lucrare spirituală, conştientă, atentă, contribuind cu toate la scurtarea perioadei care ar fi trebuit să înceapă acum, dar care deja a pregătit terenul dezvoltărilor umane, spre ”scurtarea zilelor suferinţelor” noastre – aşa cum spune Biblia. Este bine să luăm corect în consideraţie Biblia. Corect şi complex. 
Efectele acestor fluxuri sunt asupra tuturor corpurilor noastre – nu numai cel fizic, ci asupra corpurilor noastre fluidice, care transmit fluxurile spre corpul fizic. Nu numai asupra corporalităţii noastre, ci şi asupra corpurilor entităţilor astrale şi spirituale aflate în jurul, şi în interiorul galaxiei, asupra corporalităţii tuturor vieţuitoarelor cu corp fizic şi astral de manifestare din întreaga zonă locală a universului. 

Ar trebui să mai discutăm şi despre altceva. 
Este necesar să înţelegem că orice comunicare astrală nu este oferită doar pentru a fi răspândită: nu este oferită doar pentru cel ce o primește, nu este oferită doar pentru o directă informare. Suntem spirite în curs de evoluţie, iar dacă nu credem acest lucru, nu vom putea înţelege complexitatea vieţilor şi manifestărilor noastre: dar ajutătorii noştri ştiu asta şi urmăresc să ne aducă spre conştientizări de acest fel, aşa cum suntem complex-conştienţi la nivele înalte de vibraţie. Evoluţiile noastre se bazează pe conştientizări care se fac simţite şi apoi se aprofundează LA ORICE NIVELE DE VIBRAŢIE, ORIUNDE ÎN UNIVERS. 
A şti şi a accepta acest fapt face parte din auto-cunoaşterea proprie a oricărui evoluant, treptat, pe măsura înaintării în evoluţii. 
Întotdeauna cei care primesc astfel de comunicări au capacităţi pe care ori şi le ascund, ori nu ştiu, sincer, că le au, ori le au, fac studii proprii, dar le e teamă să le prezinte lumii opacizate de ultimele veacuri de induceri intenţionate în eroare. Vehiculăm informaţii despre schimbările noastre, dar suntem împinşi să nu le credem aplicabile acum: mai deunăzi undeva citeam că ele trebuie să fie doar în mintea noastră, important e să credem că există şi atât. 
Ceea ce nu este de loc adevărat. Ori se profită de existenţa unei literaturi bazată pe comunicare astrală şi se induc idei proprii adaptate informărilor de acest fel, în scopuri variate (să nu intrăm în amănunte), ori comunicările astrale sunt reale, dar se aşteaptă din partea celui care le primeşte să-şi dezvolte aptitudinile, puterile, să COLABOREZE treptat, cu atenţie crescândă, la studii aprofundate. Altfel se va trezi (dacă se va trezi) că tot ceea ce a dat mai departe a fost denaturat din varii motive. Cele petrecute în cursul anului 2012 stau mărturie, cu toată pleiada celor adevărate şi neadevărate sau mult exagerate. 
Reţinerile din faţa aplicării şi cercetării – tot din varii motive – sunt mari şi efectele sunt grele, chiar şi numai dacă ne gândim la stoparea cunoaşterii. Dar ajutătorii noştri astrali au răbdare să ajungem, mai devreme sau mai târziu, să colaborăm cu ei pentru realizarea unor studii din ce în ce mai aprofundate. Să săpăm adânc în cunoaşteri universale, pentru a înţelege ce se ascunde în spatele unor aparent simple comunicări, simple informări despre o lume pe care trebuie să o descoperim NOI ÎNŞINE şi să întărim pe cei din jur în încrederea de a-şi descoperi şi ei, la rândul lor, puterile mentale şi astrale, pentru a continua studiile de orice fel, pentru a nu mai fi vulnerabili în faţa semenilor care vânează bani şi putere... 
Şi eu, şi mulţi oameni pe care îi cunosc, au purces la acest drum – destul de greu la început – şi înţelegerile au început să curgă în sensul unor adevăruri situate departe de cele dorite de către cei pomeniţi mai sus. Devenim mai puternici, mai siguri, mai înţelegători – hai să nu credem că imediat-înţelepţi, că ne furăm singuri căciulile (şi le stau mai bine pe fruntea noastră, vorba cântecului nostru drag!!!). 
Dacă într-adevăr comunicările sunt reale (pentru că eu cred că unele dintre cele prezentate drept comunicări sunt adaptări ale unora mai vechi, asociate cu evenimente noi şi prezentate ca drept proaspete) atunci este necesar să ştim câteva lucruri referitoare la ce se aşteaptă de la noi când avem în faţă astfel de comunicări. 
Schimbările care ne vor conduce PE TOŢI la regăsirea, la conştientizarea puterilor spirituale naturale pe care le avem, au loc lent nu pentru alt motiv decât că fiecare vieţuitoare pământeană trebuie să aibă timp ... da, timp... să se obişnuiască cu schimbarea, să asimileze noutatea universică ca atare, căci oricât ar fi de lentă, tot greu poate fi unora, pe trepte de evoluţie începătoare, să asimileze simţirea de schimbare: fără oboseală spirituală în primul rând.
Ar fi bine să reţinem acest lucru...
Mai departe, cei care au deja dezvoltate, sau în curs de dezvoltare (spontane şi rare) capacităţi mentale şi astrale – pe care azi le numim fără dreptate: capacităţi extrasenzorale, clar-intuiţii şi clar-simţuri (dar le numesc şi eu la fel, ca să înţeleagă toată lumea despre ce anume discutăm) au sarcina de a cerceta elementele de cunoaştere la care putem avea acces. Acest acces se dovedeşte a fi lent pentru majoritatea oamenilor născuţi azi, tocmai pentru că ţine în primul rând de creşterea vibraţiilor planetare, în condiţiile de mai sus. Astfel de vibraţii se împletesc cu cele vechi, de aceea la început par a veni brusc şi se “topesc” repede, sufocate pe drept cuvânt de vibraţiile încă joase, provenite de la acumulările materiale şi energetice vechi, de la manifestările vechi ale întregului biosistem, cu vârful puternic al manifestărilor umane specifice vibraţiilor joase. 
Vibraţiile în creştere accesează şi scot din memoriile monadelor toate cele ştiute din alte epoci, alte etape de evoluţie chiar aici, pământene, dar şi din ce în ce mai des de pe alte meleaguri universice, pe care le putem crede ca fiind posibile oriunde în univers. Dar nu întotdeauna este aşa. Unele din apucăturile noastre rele le credem posibile în locuri de vibraţie înaltă sau în timpuri străvechi când chiar vibraţia Pământului era foarte înaltă. Este însă mult mai multă ordine în univers !!! Nu ştim bine deocamdată – dar ne vom reaminti – că idealurile noastre de comportament uman şi calitate a creaţiei umane le avem din timpurile străvechi, dinainte de ultima glaciaţiune, trăite efectiv la cele mai înalte standarde umane de lemurienii pe care îi credem să fi fost sălbatici şi atlanţii pe care îi credem degradant de războinici, perverşi – aşa cum suntem noi azi. 
Cândva – dar repede, vom înţelege că tot noi eram întrupaţi atunci, că tot noi am avut astfel de comportamente, de idealuri puse MEREU în practică, dar de multe ori mai înălţate, mai frumoase cum spunem noi azi. 

luni, 21 septembrie 2015

DIN NOU FALSE TREI ZILE DE ÎNTUNERIC, CA ŞI ÎN 2012...

Am pornit de la un articol care circulă prin email de mult timp, mi s-a cerut părerea în repetate rânduri direct şi pe facebook; consider că nu ar fi rău să vă spun şi vouă câte ceva privind părerea mea. Am primit acest link, restul au fost primite pe email – aşadar nu am nimic cu acest site, nici nu-i fac publicitate - este doar un exemplu pentru ca şi voi să ştiţi la ce mă refer:

Discutăm despre univers... chiar ne rugăm “universului” (probabil ca să nu ne facem de ruşine că mai credem în Dumnezeu...), avem o cunoaştere plăpândă (care ar trebui să ne conducă măcar la suprafaţă – dacă nu în profunzimea acelui vechi “Ştiu că nu ştiu nimic”...). Şi nici pe aceea nu o folosim în viaţa noastră curentă decât poate pentru a apostrofa în cel mai fericit caz pe câte cineva că nu înţelege că suntem “Unul” şi că universul ne împlineşte orice dorinţă dacă avem credinţă puternică în el... Dacă tot vorbim de univers, să zicem aşa: nu ne universalizăm cunoaşterea, nu o adaptăm conjuncturilor de zi cu zi. Cu alte cuvinte – îngropăm moneda biblică. Purtăm o întreagă bibliotecă cu noi – dar nu pentru a ne mobiliza şi îmbogăţi cunoaşterea, gândind asupra celor cunoscute, acumulate, ci pentru că nu facem efortul de a aplica ceea ce cunoaştem în viaţa curentă. 
Mai multe persoane mi-au zis, de-a lungul ultimilor ani, mascându-şi revolta:
– Spui pe blog lucruri cunoscute, pe care le ştie toată lumea! 
– Dacă sunt cunoscute, de ce nu le aplici?
– Pentru că se spun multe şi ce, o să-mi bat capul cu toate? Important este să fi informat.
– Desigur, aşa trebuie, să fim informaţi. 
Dar nu lungesc vorba prea mult căci, dacă omul nu simte măcar un punct de care să se “agaţe” – degeaba încerc să-l determin să “înghită” ceva, pentru că nu va merge... Este drept, unele lucruri pe care le ştiu – nu le ştie multă lume, dar mă străduiesc să public şi să pun lumea la curent cu ceea ce m-a întărit şi pe mine în momente destul de grele. Să vedem ceva exemple, din care unul devine chiar necesar în aceste zile ale lui septembrie 2015...
S-o luăm cu începutul. La sfârşitul anului 2012 am fost întrebată de mai multe persoane care mă citeau în mod regulat: de ce am fost constant sigură că nu vor fi 3 zile de întuneric sau nici de lumină constantă câteva zile (pentru că alături de teoria mai veche a întunericului – de care aflasem cam prin 2007, a apărut şi teoria luminii fără de întunericul nopţii în cele trei zile la rând). 
Răspuns: nimeni nu poate fi absolut sigur, dar poţi fi şi rămâne echilibrat şi să echilibrezi şi pe alţii din jur în situaţii grele: nu avem doar o parte fizică a universului, doar cu radiaţiile sale electromagnetice şi gravitaţionale, iar ceea ce nu este recunoscut în mod oficial (deşi eu pun mâna în foc şi o ţin dreaptă că se cunoaşte bine ŞI acest aspect) este matricea eterică a galaxiei, care nu se schimbă cu una – cu două. Poate exista o împletire de mişcări care să ofere un flux comun formând vârfuri ale evenimentelor cosmice, dând naştere unui asemenea cumul vibraţional şi manifest fizic: şi în anul 2012, şi în 2015, ca în fiecare an de altfel, dar nici un fel de fenomene nu arată că ne-am apropia acum – sau că am fost în acea perioadă din 2012 – de un astfel de eveniment. Matricea eterică a galaxiei o arată clar. Nu există vreo schimbare a sa de o natură care să provoace aşa ceva acum, şi după modesta mea cunoaştere o schimbare de acest fel, ÎN ACEST PUNCT AL UNIVERSULUI ar arăta că nimeni din galaxie nu ar supravieţui în astfel de condiţii. Nu este un fenomen care ar afecta numai Pământul, dar noi uităm întotdeauna că există o legătură strânsă între toate planetele şi toate stelele galaxiei. Iar pe de altă parte, nu suntem numai noi pe Pământ, iar toate celelalte vieţuitoare ale Pământului ar fi de mii de ori mai drastic afectate de o astfel de schimbare care ar conduce la căderea prin oboseală de evoluţie a mii de popoare de spirite legate de viaţa pământeană şi, în cascadă, a altor câteva milioane din zonă. Lucrurile nu sunt de loc simple în univers, iar ceea ce credem că este universul “gol” din jurul nostru (şi din interiorul nostru) este de fapt plin cu elemente de care am uitat în vâltoarea greutăţilor fizice şi emoţionale din ultimele milenii: cu efecte multe şi importante ale trăirilor de pretutindeni. Cei cărora nu le prea pasă de restul vieţuitoarelor ar putea spune că ele “nu au spirit”, aşa cum proclamă biserica: ceea ce – cu respect – nu este adevărat... Există o cauză clară pentru o astfel de confuzie, pe care au făcut-o cândva oameni care îşi pierduseră capacităţile permanente de clar-viziune, dar încă mai aveau încredere orgolioasă în viziunile lor şi nici nu era timpul ca toate să meargă spre echilibrare, spre recuperare. Dar acum chiar a venit acest timp, al recuperărilor, şi din ce în ce mai mulţi oameni pot avea viziuni clare asupra realităţii. Pe scurt, să menţionăm câte ceva pentru cei care sunt mai noi în calitate de cititori ai blogului: 
– radiaţia spiritelor care sunt ajutate de planetă (spirite aflate în evoluţie intraplanetară ) şi care formează majoritatea biosistemului planetar (de la viruşi la mamifere), nu se percepe în acelaşi fel ca radiaţia oamenilor, ci se confundă cu însăşi radiaţia planetei; le numim spirite intraplanetare, ele fiind adăpostite chiar în interiorul poporului de spirite care este întrupat sub formă de planetă. De aceea la un moment dat omul, în prezenţa unor vibraţii permanente foarte joase, şi-a pierdut percepţiile astrale şi mentale de odinioară, a rămas doar cu amintirile şi puţina putere de procesare a acestora. Dacă putea să mai vadă câte ceva, interpretarea datelor astfel obţinute nu se baza pe cunoaştere aprofundată, ci doar pe aparenţele sărace ale unor viziuni sporadice, spontane. Astfel a ajuns să nu mai vizualizeze mental plăpândele luminiţe ale vieţuitoarelor din jur, în radiaţia puternică a planetei, considerându-le un covor fără viaţă, de natura pietrei, pe care îl putea călca în picioare, indiferent dacă ţipa sau nu de durere. Puterile s-au concentrat pe om şi pe ceea ce putea face cu ce avea la îndemână pe planetă, şi astfel s-a ajuns la o asemenea încredinţare;
– radiaţia spiritelor umane: spirite în evoluţie independentă pe planetele pe care trăiesc, se percepe mental distinct de planetă, exterioare acesteia, ca o steluţă deasupra ei, de la care coboară raze ce susţin sistemul nostru corporal. Ele sunt pe Pământ tot cu un ajutor de întrupare, dar de un alt fel: angelic, unde în constituirea sistemului corporal contribuie, pe tot parcursul destinelor de întrupare, raze de putere energetică care vin de la doi îngeri desemnaţi de coordonatorii de evoluţii pentru ajutor permanent;
– acelaşi fel de ajutor de tip angelic primesc şi mamiferele, însă cu raze de la îngeri care ajută simultan un grup întreg de întrupaţi. 
Toate vieţuitoarele sunt întrupări ale spiritelor aflate în diferite etape de evoluţie. Planetele, stelele şi în alte părţi ale universului (zona a III-a a universului) sunt întrupări coordonate cu multă atenţie, care nu pot fi schimbate, creând o stabilitate deosebită: pentru a nu tulbura spiritele sensibile ale vieţuitoarelor pe care mulţi dintre noi suntem obişnuiţi să le desconsiderăm sau în cel mai bun caz să le privim cu indiferenţă... Cu timpul – dar repede – vom reveni la respectul, atenţia, iubirea tuturor, conştientizarea eforturilor lor de trai, la fel ca şi noi, îndreptându-se fără dubiu către evoluţiile pe care le desfăşurăm noi, azi. 

Iată de ce există o stabilitate universică cu totul specială, schimbările având loc prin întruparea stelelor şi planetelor, în funcţie de potenţialul lor activ. 
Desigur că există schimbări puternic marcate ale multor aspecte ale galaxiei (nu numai), dar ele se fac atât de fin, în valuri largi, încât nu se percep decât ca efecte de percepţie după un timp destul de îndelungat la scara vieţilor noastre, nicidecum de la o zi la alta. Un fenomen ca cel descris de astfel de surse ar fi posibil, de la terminalul zonei spre şi în zona a II-a a universului, dar nu şi în evoluţiile atât de subtile pentru spiritele aflate în primele lor etape, aşa cum sunt majoritatea celor din această zonă a universului. 

Este necesar cu toate acestea să abordăm tema şi din alte unghiuri de vedere, dintre care unul este legat direct de percepţia umană. Adică: dacă tema poate avea la bază o imperfecţiune umană, măcar să profităm de ocazie şi să lucrăm ceva asupra noastră. Să dăm cu această ocazie şi un exemplu pozitiv celor care vor îşi vor înţelege greşeala cândva. 
Majoritatea oamenilor – bărbaţi şi femei deopotrivă – au frică sau cel puţin teamă de întuneric. Îmi amintesc cum, atunci când am aflat prima dată că s-ar petrece un astfel de eveniment, persoana care vorbea unei audienţe destul de numeroase oferea sfaturi privind măsurile pe care le puteam lua pentru a trece cu bine peste eveniment care nu ar fi respectat normalitatea fizică. Întunericul ar fi fost total simultan pentru ambele emisfere, erau multe neclarităţi asupra cărora mi-am exprimat neîncrederea, că doar nu fugea Pământul de Soare, dar am fost pusă la punct cu oarecare agresivitate. Urma să fie “un mister”, o alegere dumnezeiască, ceva ce mintea omenească nu putea concepe, dar numai spre binele celor care aveau să creadă. Nu altora, care ar fi urmat să fie pedepsiţi, părăsiţi pe un Pământ lipsit de partea sa eterică, cristalină – oricum de vibraţie foarte înaltă. Am zis: “Cu părere de rău, dar eu nu cred asta.” Nu ştiam prea multe atunci, nu puteam explica multe lucruri, era ceva intuitiv bazat pe o cunoaştere sumară a creaţiei universurilor, simţeam că nu ar fi normal să fie aşa şi nici ruşine nu-mi era. 
Ştim bine că nu s-a petrecut nimic deosebit în acele zile, înafară de solstiţiul normal pământean. 
Acum revine ideea unor zile de întuneric total – aceeaşi formă de expunere. Primesc aceleaşi întrebări ale unor oameni speriaţi, îngrijoraţi: pentru ei, pentru copiii lor. Eu spun: pe 28 septembrie cea mai mare grijă a mea este să prind un “fir” pe telefoanele dlui dr. care mi-a pus oasele în articulaţii şi peste un an cu exerciţii zilnice trebuie să merg să mă vadă din nou. Va fi nebunie mare cred, doar 3 zile de înscrieri la un dr. atât de meşter, un om cu un har deosebit! Dumnezeu să-l ajute!

Problema fricii de întuneric este cu adevărat o problemă şi e bine să profităm de astfel de ocazii care relevă neputinţele umane ale celor ce le răspândesc, care şi ele pot fi analizate, din care putem de asemenea învăţa multe. Şi mie mi-a fost cumplit de frică de întuneric ani şi ani la rând. Am scăpat acceptând că mi-e frică, dar că trebuie să-mi înving frica. Am lucrat cu curaj, cu mine însămi, luni de zile şi am reuşit. Ceea ce mă paraliza în trecut, ceea ce mă determina să nu adorm, să mă chinui în mijlocul nopţii fără să mă duc la toaletă... Mulţi mă vor înţelege. 
Acesta este subiectul-cheie, pe care plusează cei ce vor să-şi manipuleze semenii. Scăpăm de frică – scăpăm de ei. Dar nu trebuie să ne îngrijim de frică doar în momentul în care apare, ci tot timpul, monitorizându-ne pe noi înşine permanent, pentru a ne surprinde rădăcinile şi a le modifica dezvoltările. Îmi observ permanent reacţiile în faţa ştirilor, în faţa filmelor, fără să mai cred că voi deveni insensibilă dacă nu mi-e frică să nu păţească ceva personajul preferat; încerc să observ mai curând binele făcut, omul care îl face, ce aş face în asemenea situaţii. Opresc curgerea filmului (dna Adina Amironesei m-a obişnuit să mă uit la filme online !!! cu mulţumiri... va simţi ea mulţumirile ce-i vin din eter, nu mai contează de unde!!!) şi mă simt sub propriul vizor, analizându-mă pe mine, ce simt, ce trebuie să fac pentru a nu mai avea frică: să am curajul mai puternic decât frica! Frica e sănătoasă, dar să rămână numai un impuls pentru a lua hotărâri în vederea unor acţiuni viitoare. Ea poate fi stopată cu ceva exerciţiu, important este SĂ VREM SĂ O GESTIONĂM. Am mai discutat pe aici acest lucru...
Revenind la eveniment: iarăşi ne confruntăm cu acest fel de informaţii – data se schimbă: sfârşitul lui septembrie 2015. Omul face exagerări fără să conştientizeze bine ce face, urmărindu-şi numai interesul personal sau de grup foarte restrâns. Cel ce preia şi duce mai departe informaţia vrea să pună sub lupă nişte chestiuni de care află şi vrea să le spună şi altora. Nu întotdeauna motivele sunt curate sau să servească pe toată lumea. Tocmai de aceea toate trebuiesc bine gândite: cel puţin noi să gândim curat, în sensul cel mai bun, cu toată omenia frumoasă care există în noi. 

Desigur, am scris pe partea dreaptă a blogului că pentru mine este prea puţin important că suntem în a “n”-a dimensiune: scrierile de acest fel nu precizează ce înseamnă dimensiune şi, întrebând destule persoane care vehiculează asemenea vorbe, am constatat că nu ştiu nici rădăcinile, nici efectele celor despre care vorbesc. Totul este vag şi mai ales toate au fost în lume, doar doar cei care le nasc, şi majoritatea celor care le primesc nu au o cultură prea solidă: este de iertat - datorită societăţii noastre actuale, care nu susţine încă adevăratele valori ale umanismului din toate timpurile. Scrierile americane (de unde ne vin informaţii de acest fel) ale anilor ’80, au precizat care este scara acestor dimensiuni – care nu sunt structurale, ale universului, ci emoţionale, în stări comparative din lumea pământeană, care ne înconjoară. Ceea ce produce confuzii de la bun început. Ulterior nu s-a prea mai explicat care este tema acestor dimensiuni despre care se spune că sunt doar “spirituale”. Până la 3D erau: starea emoţională a pietrei, starea emoţională a vegetaţiei, starea emoţională a animalelor şi a omului care se comportă ca un animal: se comportă după impuls, se preocupă doar de manifestări primare, animalice, pofticioase şi agresive – doar în plus era considerată pentru om şi gândirea spontană, bazată majoritar pe supravieţuire. Restul se încadra atunci în categoria îngerilor, care ar fi fost următoarea treaptă de evoluţie (lucru de altfel neadevărat). În anii ’90 s-a expandat acel rest de 4D în: 4D, 5D... până la 13D, fiecare autor cu părerea lui, dar 13D fiind o stare dimensională HD(!) care este atât de HD încât cu greu poate fi descrisă. De dânşii. Ceva care oricum nu s-a mai pomenit pe Pământ. Nici acest lucru nu este adevărat, pentru că noi credem că ne tragem din maimuţă. Cei care ar crede în atlanţi sunt convinşi că ei au fost cei mai răi, agresivi, perverşi, ei au determinat căderea omului în abisul contemporan. Lucru care de asemenea nu este de loc adevărat.
Concret ar trebui să renunţăm la a crede că ne tragem din maimuţă şi atunci vom ajunge să înţelegem că suntem coborâtori din mentalii avansaţi de tip cam 3-5.000D comparativ cu piatra de 1D. Şi că nimic din ceea ce trăim acum nu se compară cu ceea ce a fost, dar creşterea permanentă a vibraţiei planetare determină cu totul altceva decât ceea ce se descrie şi în articolul exemplificat şi toate filmele care discută pe această temă. Sunt în lume (şi în România mulţi, mult mai mulţi decât cei ce apar în public cu teorii slăbuţe preluate de la americani) mulţi oameni care au capacităţi înaintate de clar-intuiţii şi clar-simţuri, care nu se mai încadrează de mult în tiparele unor astfel de descrieri, ci undeva mult mai clar şi profund. Îşi văd de treaba lor şi, când li se cere sfatul, ajută şi pe alţii să-şi descopere şi dezvolte acelaşi fel de capacităţi. 
Şi ei ştiu bine că astfel de exagerări nu se vor petrece, nu va trece nimeni în alte “dimensiuni”, mascate de explicaţii simpliste cum că totul ar fi doar în mintea noastră să fim în 5D, în rest doar compasiunea, conştientizarea şi cunoaşterea vor înflori imediat. Acelaşi scenariu ca şi în 2012: cei ce nu s-au săturat de fenomenul 21decembrie2012 sau nu au fost atunci atraşi de aşa ceva, prin imitaţie (pentru că nu mai atrag atenţia cu altceva şi nu mai câştigă bani sau control asupra altora), răspândesc informaţii privind astfel de pseudo-evenimente. Iniţial internetul a fost plin cu o informaţie conform căreia chiar NASA ar fi zis că vor fi 3 zile de întuneric (deja e un tipar) - după care a apărut dezminţire tot de la NASA... Nu ar fi exclus ca tot NASA să urmărească prin astfel de dezinformări cum evoluează gradul de panică în populaţiile umane: întotdeauna s-au făcut studii în diferite țări, pe grupuri reprezentative: acum este chiar mult mai uşor de urmărit prin intermediul internetului.
Din astfel de încercări, de asemenea putem extrage o învăţătură: când avem de-a face cu comunicări exagerate, ele sunt bune pentru cei care nu se pot rupe altfel de grijile cotidiene – multe fiind asemenea drobului de sare românesc – decât cu impulsuri puternice care să le atragă atenţia. Prin anii ’90 mă întrebam şi eu de ce se dau unora astfel de comunicări astrale exagerate – şi nouă nu. Un coleg mi-a spus că nu prea crede că ar fi comunicări astrale, iar dacă ar fi fost, era clar că noi, românii, suntem deja pe treabă, ne interesează lucruri serioase, nu cine cu cine se bate în politică, dacă să se ducă la o petrecere sau nu – ca şi când o entitate astrală ar trebui să trăiască viaţa noastră, să ia hotărâri în numele nostru... Toţi mai sperăm sub o formă sau alta că ideea vine de undeva, în loc să analizăm ce se petrece, să alegem o cale, să facem primii paşi, şi apoi pe nesimţite vedem că ajutoarele vin de pretutindeni, de unde nici nu te aştepţi... Vrem că “oamenii să se deschidă” dar nu aşteptăm cu răbdare, dând exemple de curaj, înţelegere. Ne mărginim de multe ori să spunem: “Dacă nu te deschizi spre univers, universul nu comunică cu tine”... Concret, universul este o creaţie, creatorii lui şi ai celorlalte universuri sunt reali, sunt remodelatori, sunt ajutătorii şi coordonatorii noştri direcţi, gata oricând să ne îndrume şi să ne ajute, doar noi să vrem, să acţionăm. Uneori chiar semenii noştri perverşi ne ajută, căci sătui de manipulările lor, ajungem să începem să vrem să ne descoperim căile de orientare clară. Nu zic “căile adevărate”, sau “sigure”, sau curate, sau spirituale, sau altceva. Analizăm, alegem, dezvoltăm curajul – lucruri simple, pe care le avem la îndemână, dar mai trebuie să le punem şi în practică. Şi pe urmă eu tot zic “Doamne ajută!!!” Eu numesc Dumnezeu aşa, pe scurt: totalitatea ajutătorilor şi coordonatorilor evoluţiilor noastre, am considerat întotdeauna că anticii nu erau nici inculţi, nici proşti că se închinau la “zei”. Doar că în învălmăşeala popoarelor adunate în Europa (sau în Egipt, cu ceva vreme înainte, când s-a făcut prima încercare de sintetizare) era nevoie de o sinteză pentru omul care trebuia să se concentreze pe toate activităţile fizice în primul rând. Şi această sinteză, după modelul Moşilor coordonatori de popor, a fost numită Dumnezeu. 
Trăim vremuri supuse creşterii permanente de vibraţie: vor creşte cam vreo 400-500 milioane de ani de acum încolo. Nu glumesc, nu exagerez. Cam atât este necesar la scara galaxiei noastre între un minim de vibraţie (din care tocmai am ieşit) şi un maxim. Aşadar, nu suntem decât la începutul “timpurilor măreţe”... da, de măreţie umană, concretă, care vor veni, care au început deja. Care vin treptat, dar repede: doar acum, când încă mai suntem în hotarul valorilor vibraţionale mici, trebuie să ajungem să ne conştientizăm devenile. ACESTA ESTE UN LUCRU FOARTE ADEVĂRAT. 
Dar nu avem nevoie de hopuri, căci nu evoluăm brusc şi înalt din maimuţe (pe care eu le iubesc mult): suntem ajutaţi prin corpuri speciale, adaptate evoluţiilor noastre, iar din acest punct de vedere, Biblia are chiar foarte mare dreptate, oricât de metaforic s-ar fi exprimat în Facerea. Important este să conştientizăm că putem trăi fără să mai permitem manipulări grosolane. Avem puteri deja consolidate în noi, pe care nu ni le cunoaştem în aceste conjuncturi planetare, dar avem şi puterea de a crede că le avem şi de a crede că suntem ajutaţi la modul cel mai propriu cu putinţă. Şi că vom înţelege multe lucruri, nu neapărat doar cu gândul, cum suntem îndemnaţi să credem doar atât, ci concret, cu deschiderile forţelor astrale şi mentale pe care am învăţat unii dintre noi să ni le folosim echilibrat, fără frică, fără a crede că suntem “bolnavi” sau dimpotrivă, fără a fi orgolioşi numindu-ne “treziţi”. Fiecare avem un drum, o cale, drumul ne duce exact acolo unde trebuie: important este să nu ne mai lăsăm manipulaţi de cei ce ne limitează deschiderile, şi nici să nu obligăm pe alţii să fie şi să rămână la nivelul nostru. Trebuia să trecem prin această formă de trăire, pentru a ne obişnui să luăm imediat măsurile de rigoare, fără să ne pierdem vremea cu lamentări şi înjurături, ranchiune. Să ne obişnuim să ne percepem pe noi înşine: cei care sunt obişnuiţi deja cu acest fel de trăire îşi acceptă manifestările spontane, într-o gamă extrem de variată şi, doar puţin încurajaţi fiind, acceptă că nu sunt bolnavi, ci doar că nu sunt limitaţi, fac cercetări nu numai când au momente spontane, ci îşi pun ţeluri clare de cercetare prin meditaţii active pentru dezvoltarea cunoaşterilor lor, străbătând subtilităţile care apar mereu. Mai rar se lasă duşi de val, nu mai vânează spontaneităţi legate de vârfuri energetice care provoacă teamă, luând omul pe nepregătite. Pot alege în funcţie de timpul disponibil, de puterile momentului şi de activităţile necesare vieţii curente, profită de fiecare moment, de fiecare ocazie pentru a redirecţiona energiile proprii spre cercetare, observare: la adresa propriei persoane sau/şi în jurul lor. 

Aşadar schimbarea de frecvenţă este permanentă: trendul general este acum permanent pe creştere, ridicare de vibraţie. Tot aşa a fost înainte pe diminuare, coborâre, apoi joasă şi relativ constantă pe fundul “gropii” vibraţionale, apoi pe creştere, ridicare. 
Erupţiile solare antrenează nu numai energii din toate părţile, ci şi, în funcţie de individualitatea fiecăruia şi mai ales de sarcinile fiecăruia de destin, ceea ce vine din inima galaxiei prin matricea eterică a acesteia, se răspândeşte peste tot, ajutând NU NUMAI OAMENII, CI ABSOLUT TOATE VIEŢUITOARELE PLANETEI, PLANETA ÎNSĂŞI, TOATE STELELE ŞI TOATE PLANETELE. Dacă vom crede că numai noi avem dreptul la aşa ceva, să spunem că va veni şi timpul să înţelegem că nu suntem cu adevărat nici singuri, şi nici singurii care beneficiază de toate acestea. Şi mai ales, nu numai întrupaţii cu corp fizic de manifestare, ci şi entităţile astrale, şi entităţile călătoare care trec prin această parte a universului, îndrumul lor către împlinirea sarcinilor lor de destin... Să nu pierdem nimic din vedere...

Mă opresc aici cu acest exemplu de punere în aplicare a cunoaşterilor pe care le putem căpăta permanent, deschizându-ne universul vieţii percepute de la nivelul actual al omului... Toţi suntem în ...ascensiune, contează enorm să percepem întreaga lume sănătos, ajutaţi de toate cele ce se petrec în jurul nostru. 
Şi să fim şi bucuroşi de toate câte le trăim !!!
Mai avem câte ceva de exemplificat şi analizat. Pe curând!!!

duminică, 13 septembrie 2015

REFLECŢII ASUPRA OMULUI RĂU ŞI OMULUI BUN...

MOTTO: „în ochii noştri, absolut toţi oamenii sunt buni !!!” Aşa îmi zic mie îngerii. Nu ştiu de ce alţii zic altceva... 

Ceea ce de obicei lumea numeşte om rău – care de fapt are neputinţa de a face un bine – este un om dependent de binele lui personal. Aceasta este o înţelegere a unei fenomenologii foarte largi: care cuprinde de la necesitatea supravieţuirii până la distrugerea ideilor care ar putea duce la schimbarea imaginii unui om în familie sau societate: care se simte ameninţat în feluri în care numai el le poate gândi şi acţionează după cum este el obişnuit în etapa de evoluţie pe care o traversează. Fondul poate porni de la supravieţuire şi poate determina o atitudine generală aflată dincolo de protecţie, îndreptându-se către concurenţial – chiar dacă este vorba despre membrii propriei familii, chiar şi despre proprii copii. 
Este însă numai o etapă de evoluţie, care se estompează foarte lent, în cicluri lungi de vieţii trăite în diverse vibraţii, căci şi etapele de voluţie de tip animalic, sau vegetal, sau de orice alte feluri de vieţiutoare în postura cărora ni s-a aflat spiritul la întrupare în diverse locuri din univers, s-au derulat în cicluri lungi de vieţi cu evoluţii încă nebănuit de complexe pentru noi, în acest moment. Le intuim azi din obişnuinţa spiritului, dar le-am trăit în valuri uriaşe de eternităţi...
Noi vrem să ne cunoaştem: „Cine suntem?”, „De unde venim?” „Încotro ne îndreptăm?”... sunt întrebări normale pentru noi, oamenii. Dar mi-am dat seama în timp că prin astfel de întrebări nu se aşteaptă la un răspuns concret, pornind de la statul de pământean: dispreţuim feţele, trupurile noastre, numindu-le „măşti”, fără să ştim şi fără să ne gândim că astfel de feţe sunt aspecte ale propriei noastre individualităţi, cu inserţii ale individualităţilor spirituale ale părinţilor şi ale tuturor celor care ne-au transmis, din generaţie în generaţie, ceva din ei înşişi: spre binele şi înaintarea tuturor spiritelor care le vor purta. 
Şi nu ştim – unii dintre noi nici nu vrem să ştim – că la crearea corpurilor noastre spirituale au contribuit şi razele unor îngeri, desemnaţi să ne ajute să ne dezvoltăm capacităţile spirituale proprii, să înţelegem de ce este nevoie de acest lucru şi ce legătură este între ele şi moştenirile primite ca dar, şi har, din moşi-strămoşi. Discutam în articolul anterior despre complexitatea spirituală pe care o primim odată cu corpurile moştenite, apoi felul în care primim influenţe de la mediul înconjurător: toate ne sunt date pentru a putea stabili o legătură de învăţătură între noi – oamenii: cei mai apropiaţi şi apoi, în spaţii din ce în ce mai largi, radiant către toţi oamenii, prin exemplele directe sau prin vibraţiile pe care pe împrăştiem. Ne dezvoltăm abilităţile, ne estompăm deficienţele. NE CUNOAŞTEM PE NOI ÎNŞINE ŞI NE ÎNŢELEGEM NEPUTINŢELE. Dar nu prea vrem să ştim, căci suntem sătui de „notele” rele pe care ni le-au tot dat părinţii la purtare (acuze...), învăţătorii, profesorii în şcoli (cunoaşterea o aveau dânşii, dar nu orice profesor are darul, harul de a capta atenţia celor pe care doreşte să-i înveţe... de multe ori nu doresc nici dânşii asta, ci doar să-şi facă meseria, să-şi ia banii... să supravieţuiască de fapt... De asta suntem noi de fapt sătui...), apoi de acuzele bisericii, de apostrofările rudelor, vecinilor, colegilor de serviciu, pieţarilor... 
Viaţa noastră cea de toate zilele... asta e... 
DAR DACĂ UN SÂMBURE EXISTA ÎN ACESTE TOATE EVENIMENTE ALE VIEŢII... ATENŢIONĂRI ASUPRA UNOR FINE SAU GROSIERE TARE ALE MANIFESTĂRILOR NOASTRE???... Sătui de toate cele de mai sus, de nedreptăţile vieţii, descoperim universul, dimensiunile nevăzute, începem să ne considerăm superiori doar pentru că am crede toate cele legate de măriri, superiorităţi cu care ne leagă o parte din literatura ezoterică... articolele care apar aproape zilnic să ne spună că suntem superiori numai pentru că noi credem că universul ar fi inteligent, că absolutul din el ne va primi cândva şi ne va oferi dreptul de a judeca, în calitate de dumnezei mai mult sau mai puţin absoluţi... Şi mai ales că, din multe miliarde de oameni, numai 2,3 ar putea avea puterea de a ascensiona începând cu data de 5 septembrie... Data a trecut şi, la fel ca în zilele lui 21 decembrie 2012, nimeni nu a simţit că s-ar ascensiona (aş folosi ghilimele, dar nu vreau să creadă cineva că dispreţuiesc ceva: nu simmt decât înţelegere şi compasiune pentru cei ce se aşteaptă mereu să fie recunoscuţi ca fiind superiori, iubitori, etc.). Stau şi mă întreb în ochii cui suntem buni sau răi, dincolo de etichetele pe care noi, neştiutori, ni le punem peste ochi, sau le aruncăm în ochii altora spre a-i orbi şi pe ei...
Mă întreb sincer cât de mult vrem să ne cunoaştem ACUM ŞI AICI. Nu folosesc această formă de exprimare decât cu acest fel de ocazii. Cât se cunoaşte cel ce îşi doreşte ascensionări de acest fel – şi cunosc destul de mulţi oameni în această situaţie. Eu cred că cel care îşi vede de treabă şi zice Doamne ajută tuturor! nici nu ştie despre asta...
Dacă aşteptăm ca extratereştrii din alte sisteme stelare să ne trimită în dimensiunea 4 sau 5 (atenţie cititorilor mei: toate stelele despre care citim că-şi trimit reprezentanţi să ne supervizeze fac parte din galaxia noastră, nicidecum din alte galaxii, aşa cum văd că se înţeleg lucrurile din diferite comentarii pe grupuri facebook) este bine de ştiut că nu se află nici un roi de nave cosmice în preajma planetei, iar ceea ce au văzut oamenii care fac zboruri astrale în meditaţii active sunt zone insulare din matricea eterică a planetei noastre care cuprind puncte de autostabilizare vibraţională a corpurilor noastre astrale – acţiune pe care o facem fără să ştim în timp ce dormim (adică ne recuperăm vibraţia pierdută prin activitatea agresivă, compulsivă, obsesivă din timpul zilei).
Dacă aflăm că venim din alte stele, dacă citim că am fi super iluminaţi (plus alte semne de superioritate) cred că este bine să ne gândim la acest aspect abia după ce ne-am analizat zile după zile după zile una după alta... Şi ce facem, şi ce spunem, şi ce gândim. După ce ne-am acceptat negativităţile – nu admirat, considerat că sunt ok! Ci considerat că am luat aminte şi vom lucra asupra îndreptărilor. După ce ne-am cunoscut în egală măsură cele pozitive, cu ajutorul cărora putem să lucrăm asupra asupra celor negative. 
Stând apoi în echilibru între ele, cred că am putea vedea lumea nu din punctul de vedere al judecării ei, ci din punctul de vedere al observatorului: dar un observator care nu... monitorizează sau supervizează pe alţii, ci în primul rând pe sine, şi apoi, dacă simte că e bine ce face, să ofere exemplu personal: exemplu care nu se impune niciodată. Dacă va fi luat şi dus mai departe – să fie mulţumire pentru împlinire...
Nu suntem aici pentru a face altceva decât să ne găsim echilibrul uman, de manifestare între acele forme care ne-au condus cândva la degringoladă, dezorientare, cu toată pleiada de efecte negative pe care le putem conştientiza sau pe care le vom conştientiza în viitor: pozitiv/negativ, vechi/nou, dimensiunea (sau planul) materială a lumii/ dimensiunea (sau planul) ideilor, sau emoţiilor, al mentalizărilor, al cauzalităţilor, cu extindere în cunoaşterea micro- şi macro-cosmosului. 
Pe urmă vom mai vedea ce, şi cum sunt altele, alţii, ţinând cont că suntem fiinţe nemuritoare în esenţa noastră, ajutători de mare putere radiantă pentru eternitate. 
Fiecare dintre noi este aici, acum, pentru altceva, pentru ceva propriu, pentru împliniri sau întăriri, pentru aspectul fizic sau mental, pentru a ajuta, pentru a se disocia de alţii sau alte idei, pentru lucruri subtile sau grosiere care să determine echilibrări nebănuite. Şi vom pleca fiecare cu un bagaj extrem de bogat, indiferent de felul în care avem de folosit ceea ce am găsit, luat şi dus cu noi „acasă”. 

Deocamdată însă, eu oricum voi rămâne în orice astfel de eveniment anunţat – ascensionări, etc. – căci am momente de nervozitate, irascibilitate, lipsă de toleranţă, lipsă de iubire de mine pentru că e mai importantă prietena mea, sau mama mea... mormăi în barbă şi merg mai departe. Mirarea mea este deseori revoltă, acceptarea e cu „hai! Fie!” (adică a lehamite) şi prietenii mei ştiu bine şi alte sute de motive pentru care voi rămâne neascensionată, iubind animalele, florile, munţii cu pădurile, şesurile cu macii, lacurile cu nuferii... nopţile cu stelele... zilele cu soare sau cu ploaie...
Toate cele bune şi frumoase până ce ne-om reîntâlni pe aici !!! Şi apoi în eternitate !!!

joi, 10 septembrie 2015

DE VORBĂ DESPRE IUBIREA DE LIBERTATE

Am cântat şi eu în 22 decembrie 1989, scandând urlând: “LIBERTATE, TE IUBIM!!! ORI ÎNVINGEM, ORI MURIM !!!”... 
Eram un stol de păsări pe spinarea unui camion trecând printre gloanţe urlând... Era ultima dorinţă în acel moment: să fim liberi... 
Nu ştiam că libertatea este în sufletele noastre, nu citisem încă din “Jurnalul fericirii” cum poţi fi în lanţuri şi totuşi liber... 

Mai târziu am conştientizat că, în aceste milenii, fiecare generaţie umană a venit la întrupare ca să înveţe să nu se mai răzvrătească, ci să se unească pentru a aduce schimbarea în lume, prin forţele spiritului lor şi nu prin forţa armelor. Mai repede uneori, mai lent alteori. Să facă orice e de făcut la întrega calitate posibilă, să aducă munca făcută cu drag, demnitatea umană, respectul reciproc şi respectul pentru tot ceea ce trăieşte sub soare. Dar în lumea noastră pământeană, supusă nedreptăţilor şi pedepselor, oamenii au ajuns să renunţe la tot ce se poate renunţa, păstrând şi acumulând revolta în loc de ideea de schimbare în sine, ca ideal în sufletele lor. Generaţii la rând, urmaşii lor au preluat şi revolta, şi obligaţia de a nu se mai revolta, o capcană pe care fiecare generaţie şi-a dorit s-o rezolve şi nu a reuşit. Părinţii nu au reuşit să discute deschis cu copiii lor, nici măcar la vârste avansate, pentru că de mici şi-au format o prăpastie emoţională între ei, în loc să-şi cultive conlucrarea, învăţătura împreună (căci har Domnului! cu toţii avem ce învăţa până în ultima clipă a vieţii) şi aplicări ale tuturor celor pe care le învăţăm. 
Idealurile au fost în faţă, nu aveam decât să ne centrăm pe ele. Am păstrat în noi şi – fără să ştim, am inoculat totul urmaşilor noştri. Ne-am învăţat copiii că idealurile nu sunt de atins – doar ca să ne acoperim noi lipsa de străduinţă pentru a tinde măcar spre ele. IDEALUL NU ESTE DE NEATINS DACĂ ESTE PURTAT MEREU ÎN SUFLET. Idealul este o idee de urmat, de împlinit şi de păstrat, este scop, este ţel concret, dar viaţa atrage omul de câteva milenii spre alte ţeluri: bani, mâncare, băutură, distracţii, case, iar bani şi aşa mai departe...
Idealul a fost întotdeauna în faţa noastră, dar noi nu am văzut decât lipsa de speranţă că ar putea fi atins...
*
Noi presupunem că ştim ce este iubirea, presupunem că ştim ce este libertatea. Presupunem că ştim, că ar fi de la sine înţeles că ştim ce înseamnă multe lucruri şi sărim la idei superioare ca şi cum şi pe acelea le-am deţine ca adevăr suprem, universal, de la sine înţeles: însă fără să fi înţeles decât o mică parte dintr-o suprafaţă pe care o credem de cele mai multe ori multe ori inactivă. Pe cele curente le lăsăm la o parte ca şi cum ar fi total inadecvat să ne mai gândim la ele, deşi dacă stăm să ne gândim un pic măcar nu am făcut altceva decât să le folosim sau să folosim o terminologie despre care nu ştim multe şi credem că nici nu avem nevoie să ştim mai multe decât în acel moment... Singurul lucru care contează este că vrem, şi uneori putem să şi avem, depinde ce concesii facem. Putem să renunţăm la bogăţie materială sau la omenie, la demnitate umană. Şi dacă alegem bogăţia, averea materială şi cineva ne spune că n-o vom avea nicicând, rupem totul în jur şi dovedim că avem. Şi apoi ne întoarcem la lucrurile sau cuvintele care ne dovedesc superioritatea: cum ar fi faptul că vorbim (da, doar vorbim) despre cunoaşterea de sine care ar fi asimilată doar de părţile zeieşti sau dumnezeieşti din ceva ce numim “noi”, “eu”, “eu superior”. Eul inferior este rezolvat, ambalat şi ştampilat “clasat”. Superioritatea constă de fapt şi aici, de cele mai multe ori, în reclamă şi avere: se confundă superioritatea şi poziţia superioară în societate sau în cel mai bun caz cu poziţia în proprii ochi. Te împaci cu eul inferior, nu ştii altul şi nici nu este altceva de ascultat. Dar la cel superior... eeeee!!! Acolo eşti “rege”! Punct. 
Înţelegerea profundă a ”eu-rilor” ajunge greu în sufletele noastre. Efortul nu este ceva de dat exemplu lumii. Am fost obraznică cândva spunând cuiva că efortul pute, de aceea mulţi fură rezultatele obţinute de alţii prin efortul lor. 
Iubirea de adevăr este tare greu de obţinut, de ţinut şi de respectat... La fel şi dorinţa de a căuta, de a reîmprospăta, de a dezvolta, de a ramifica. Puţini încă dintre noi azi caută cunoaşterea profundă, găsesc, se sfătuiesc între ei privind experienţele şi înţelegerile lor. Alţii au clasat deja subiectul şi aşteaptă să fie ajunşi din urmă, privind şi admonestând cu superioritate şi mândri de ei că au reuşit înaintea altora... Zidul pe care s-au aşezat este prea greu de pătruns, trebuie să ajungă să se dea singuri jos de acolo, pentru a înţelege mai departe decât au ajuns, apoi a se sfătui cu alţii ŞI A MERGE ÎMPREUNĂ MAI DEPARTE. Nicidecum a sta. Este drept că unele culturi spun că şi Dumnezeu e în pauză de masă... Mă rog, de activitate... De ce nu ar fi şi omul care şi-a înţeles superioritatea dumnezeiască?... Cam de aici a pornit şi gândirea egipteană antică a preoţilor, preluată din ideea de liniştire sufletească a babilonienilor înaintaţi ai începuturilor, dusă mai departe de iudei. Atât au înţeles ei. Şi generaţiile următoare lor au preluat şi au “îngropat moneda” (vorba Noului Testament), pentru că era mult mai comod aşa. Templele egiptene şi iudee s-au prăbuşit, dar poftele care le-au creat au răma. Intacte. Încă. 
De ce trecem prin perioada (sau etapa) cocoţării e relativ simplu de înţeles: pentru că suntem liberi s-o facem. Dumnezeu nu ne îngrădeşte, ca să ne dăm seama apoi de tot ceea ce am făcut şi să ne îndreptăm cele rele, să consolidăm cele bune, cele care conservă viaţa şi creaţia, să primim ajutorul ce ni se oferă pentru asemenea îndreptări. Să înţelegem că şi ce este azi rău poate fi folositor cu picătura mâine, că orice rău se sublimează cândva dacă îi este înţeleasă esenţa. Să înţelegem şi să oferim şi noi ajutor asemănător celor care ne calcă pe urme.
Deocamdată ne iubim mult această libertate de a face orice, pătimaş şi atât de amplu încât, chiar dacă ajungem să înţelegem greşeala şi să începem procesul de remodelare a formărilor noastre anterioare, din evoluţii străvechi nepătrunse la vremea trăirilor lor, nu înţelegem că rămân întotdeauna derivaţii tocmai atunci când credem că am terminat de remodelat tot. TOT. credem că era TOT. Nu ne dăm seama că nu există TOT pentru noi, pentru că nu ştim un anumit fel de adevăr, omenesc şi universal în egală măsură: că suntem mereu amprentaţi cu cele ce vin de la alţii care sunt pe acelaşi drum cu noi, dar în etape diferite: mai avansate sau în urmă. Întotdeauna vor fi astfel de amprente, la toate nivelele existenţiale, şi nimic din ceea ce am trăit nu se pierde, nu dispare, ci rămâne în memoriile monadelor (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/5.-memoriile-monadelor-.html ) pentru eternitate. Şi folosim în mod cert totul, pentru noi înşine şi pentru cei din jur, ca bază pentru dezvoltări uriaşe viitoare, prin transmutări la care nici nu putem să visăm azi. Dar mai ales ca bază pentru a înţelege evoluanţii care vin pe urmele noastre: pentru a-i ajuta aşa cum şi noi am fost ajutaţi, şi suntem mereu. Ei nu ştiu încă modul în care sunt ajutaţi, aşa cum nici noi nu am ştiut, dar datoria noastră sacră este de a-i ajuta cât mai subtil posibil pentru a nu le încărca evoluţiile dincolo de puterea momentană de înţelegere.
Cei mai avansaţi ne amprentează şi astfel ne ajută să ne păstrăm drumul spre idealurile noastre, conştientizându-ni-le: şi străduinţele ce nu trebuiesc încetate, şi ţelurile ce nu trebuiesc abandonate. 
Cei ce se află în urma noastră... Eeeee... Aici sunt multe de discutat. Ei nu ştiu încă, aşa cum nici noi nu am ştiut când eram la fel ca ei. Dar vine un moment în care ne dăm seama, devenim conştienţi de marile şi profundele adevăruri care duc la transformarea, la remodelarea noastră. Sunt cele care ne fac să înţelegem cu bucurie că nu suntem zei, dumnezei, ci suntem încă copii care merg pe drumul îndumnezeirii. 
Ceea ce este altceva.
Deocamdată conştientizăm că iubim orbeşte libertatea, independenţa, liberul arbitru, controlul: toate de-a valma – ce ne place, cine ne place, ce credem şi ce nu credem. Credem că aşa face Dumnezeu care ar fi “stăpân” fiind creatorul a tot ceea ce există, stăpân pe creaţia sa, gelos dacă i se fură ceva din creaţie, mânios dacă am descoperi adevărurile potenţelor sale pe care şi le-ar ţine doar pentru sine păstrându-şi astfel controlul asupra creaţiei sale... 
De fapt aşa face omul-spirit la începul “trezirilor” sale. Şi, să nu uităm, de-a lungul evoluţiilor sunt tot felul de „treziri”. Aşa îşi crede şi îşi impune omul stăpânirea. Azi, stăpânirea de sine este aparent ceva nou, o găselniţă a vremurilor noastre, dar adevărul este foarte departe de aşa ceva: este un concept vechi de când lumea pe Pământ – lumea cea străveche şi nicidecum doar cea antică: dar valurile de spirite care vin mereu la întrupare trebuie să o conştientizeze rând pe rând, în diferite condiţii de cultură, puteri de înţelegere, condiţii planetare care ne ajută pe fiecare în parte să atingem exact nivelul de profunzime care ne este necesar în fiecare moment. Toate ne ajută să ne răspândim aproape organic în ramificaţiile spirituale care ne trebuiesc mereu reîmprospătate, până ne devin o altă natură – ea însăşi mereu nouă. 
De ce iubim această “libertate” de a fi rege, stăpân, de-asupra a tot ceea ce mişcă, trăieşte, există???... Pentru că, într-un fel mult mai profund decât ceea ce putem crede azi, am fost cândva exact aşa – deşi într-un alt sens, cu alt înţeles, exact opus celui pe care îl iubim azi, mai mult sau mai puţin conştient. Suntem în aceste întrupări pentru a ne readuce din memoriile noastre spirituale tot ceea ce se poate manifesta pe Pământ din evoluţiile noastre de la nivele de vibraţie joasă, chiar mai joasă decât a Pământului, şi să le aducem la nivelul celor pe care le-am învăţat pe trepte superioare Pământului. Suntem astfel în centrul unui anumit fel de clepsidră care curăţă trecutul evoluţiilor noastre şi îi îmbogăţeşte în acelaşi timp viitorul. Curăţarea de fapt nu se face decât aparent sub formă de anulare (a tuturor înclinaţiilor negative, distructive, perverse) – căci de fapt nimic nu se anulează, ci TOTUL SE ACUMULEAZĂ. Dar prin remodelarea trăirilor noastre după principii tot mai înalte, tot mai profunde, creşte experienţa de transmutare: ridicarea spirituală din manifestarea neconştientizată cândva în evoluţiile noastre trecute: indiferentă, omorâtoare, chinuitoare, distructivă în plan material sau ideatic. Ne este necesară o astfel de ridicare, de remodelare, aşa cum scriu întotdeauna, căci ne formăm astfel capacităţile de ajutător întrupat în mijlocul celor ajutaţi, înţelegându-i, coborându-ne momentan la nivelul lor, pentru a-i ajuta să se ridice şi ei la nivele tot mai înalte. Şi avem exemple multe din moştenirea spirituală a tuturor popoarelor în acest sens. Din mijlocul lor le oferim exemplul propriu, pe care îl vor lua şi îl vor folosi generaţii de-a rândul, alături de cel al altora asemenea nouă. 
Ca plantă nu ne-am dat seama de amprenta care conduce la statul la pomană, la fixitate fără mobilitatea faptei, gândurilor, comunicării fără sensuri multiple; ca animale nu ne dăm seama de puterea agresivităţii distructive; ca creatori conştienţi nu ne dăm seama cât putem de greu să confundăm distrugerea planificată a unei creaţii - cu o acţiune de acelaşi fel dar îndreptată spre distrugerea puterii de supravieţuire a unor semeni. Dar ne crec puterile interioare, experienţa de folosire a lor, învăţăm să înlocuim ceva vechi cu ceva nou, cu funcţiuni noi sau în plus, ceva mai calitativ, mai rafinat: însă spre dezvoltarea proprie şi a semenilor noştri, la locul şi la momentul oportun, şi nu pentru că nu ne convine existenţa altora altora de acelaşi fel. Nu pentru că astfel distrugem şi omul din spatele creaţiei sale. 
Aplicăm şi consolidăm cele mai noi cuceriri ale spiritului, ale evoluţiilor proprii, ale fiecărei noutăţi ale fiecărui spirit în parte, conlucrând şi îmbogăţindu-ne mereu experienţa, oferind-o şi noi, la rândul nostru, mai departe. 
De ce însă acţionăm astfel aici, pe Pământ?... parcă exact invers??...
Ştim multe, suntem informaţi despre multe trăiri din eternitatea din care venim pe Pământ şi avem idee în linii largi despre cele pe care le avem înainte. Dar nu prea le folosim pe cele noi, rămânem inerţial în cele vechi, în loc să ne adaptăm mereu atitudinile, acţiunile în funcţie de noutăţi, atunci când considerăm că rezonăm cu ele. Conştienţa rezonantă nu este un concept scris cu creionul pe hârtie... (Mă rog, aşa eram obişnuiţi, să spunem “conştiinţă”, în ultima vreme am început să ne cam dăm seama, la nivele mult mai largi, de masă populaţională, că este diferenţă între “conştiinţă” şi “conştienţă”). 
Să vedem un exemplu. Înainte de a veni pe Pământ - în calitate de creatori avansaţi, cunoscători înaintaţi - ne obişnuiserăm cu libertatea: mai întâi la nivel de galaxie şi apoi de subzonă a universului, subzonă în care se afla orice galaxie de întrupare proprie. În majoritatea cazurilor, circulaţia era prin forţele proprii, naturale, ale spiritului – şi nu tehnologice, obţinute industrial: forţe pe care azi le numim pe Pământ astrale şi mentale – dar ele sunt într-o gamă mult mai largă în univers; şi foarte rar, la început, pentru obişnuire cu locuri noi de circulaţie, sau când nu se formase stăpânire deplină pe forţele energetice proprii sau pe o corporalitate de tip nou circulant, deplasarea avea loc cu nave create din materiile locale. Circulam peste tot fără teamă, uşor şi în deplină siguranţă, din ce în ce mai departe de locul întrupării, în galaxii şi roiuri uriaşe de galaxii, la care azi privim cu jind şi nu ştim de ce... Pentru că societatea noastră nu ne-a învăţat nimic despre evoluţiile noastre spirituale, cu toate că la nivele înalte se cunosc multe şi importante lucruri. Tocmai de aceea imediat ce putem să ne recuperăm puterile interioare de comunicare astrală şi mentală, ajutătorii noştri astrali ne pun la curent cu lumea de dincolo de Pământul pământos, cu apele şi aerul său, cu toate vieţuitoarele care îi formează biosistemul acum. Este lumea stelelor de unde am coborât cândva, prin călătorii pe care la începutul evoluţiilor le facem mai rar – fiind obositoare la începuturi, apoi călătoriile devin din ce în ce mai dese, pe măsura înaintării în evoluţii, a creşterii obişnuinţelor de deplasare tot mai departe, până ce devin un fel de a doua natură. Nu ne vom opri prea mult acum la acest subiect, însă ar fi bine să credem că ceea ce acum, pe Pământ, numim comunicări astrale sunt de cele mai multe ori reale, chiar dacă cele comunicate nu se depărtează prea mult de propria galaxie în descrieri, despre care nu ştim prea multe, dar pe care ar trebui să o cunoaştem mai bine. Mulţi oameni cred că o mulţime de grupări stelare pe care le vedem noaptea pe cer sunt galaxii – ceea ce nu este adevărat: Lira, Ursa Mare şi Ursa Mică, Orion, Sirius, Lebăda, etc. fac parte din galaxia noastră şi greu sau de loc se acceptă corecţii la încredinţările lor. Stelele ne povestesc în felul lor de libertate nesfârşită, o libertate conştientizată – dar despre care nu suntem prea curajoşi azi s-o înţelegem, s-o cunoaştem mai bine, mai profund, dacă aflăm că este lucrativă în loc de distractivă. Este o libertate cu totul altfel înţeleasă şi folosită decât am crede azi: o libertate cu maxim de răspundere spirituală, o libertate care se bazează pe un nivel extrem de înalt de maturitate spirituală chiar şi pentru cel mai nepriceput şi dezorientat om vădit a fi incapabil să facă cel mai mic lucru de calitatea medie umană. O libertate care presupune, în termeni omeneşti – dar de fapt astfel de termeni cuprind superiorităţi greu de cuprins cu mintea noastră de azi, pe care însă o înţelegeam perfect în vieţile pe care fiecare dintre noi le-a trăit chiar aici, pe Pământ, înainte de ultima glaciaţiune: vieţi petrecute în curăţenie, ordine, moralitate, cuminţenie (vorba românului), creaţie materială uşor de realizat: rapid, curat, fără efort decât de concentrare mentală, fără sudoare urât mirositoare, o lume a cercetării fără limitele impuse azi de alţi semeni, care să conducă fiecare om în parte la o cunoaştere profundă cum nici nu concepem acum, aici, că ar putea exista... Şi care este dublată de o pricepere în aplicaţii pe care, stângaci în corpurile noastre fizice de azi, nu credem că am fi putut să fi fost vreodată în stare nici măcar să gândim în trecut la aşa ceva... Comparativ cu ceea ce facem acum, totul ne pare azi a fi de domeniul miracolului – de unde provine şi ideea de a fi de fapt dumnezei... Depinde însă ce credem a fi şi Dumnezeu...
Dar lucrurile nu stau de loc aşa cum credem de regulă azi despre noi înşine... La nivel pământean, orice spirit venit aici la întrupări de tip uman a ajuns cel puţin în stare de creator mental avansat şi nu degeaba spun de multe ori: în curs de universalizare, pentru că ştim să trăim şi să creăm în special în feluri superioare, folosind alte seturi din radiaţia monadică proprie, prin alte feluri de sisteme corporale care ne pot permite o creaţie materială de o acurateţe deosebit de avansată comparativ cu cu ce numim noi azi creaţie industrială. În univers însă, nu creaţia industrială, tehnologică, se dezvoltă – ci creaţia spirituală, prin care pe Pământ se dezvoltă doar o parte din ceea ce numim creaţie mentală. Acea parte din radiaţia monadică (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/4.-radiatia-monadica-spirituala.html ) ne permite realizarea unei creaţii materiale obţinută prin compactizarea unor fluxuri bogate de filamente energo-materiale, elemente fundamentale ale propriei noastre corporalităţi, ale întrupărilor şi creaţiei întrupaţilor de pretutindeni. 
Toate conduc la ideea că libertatea presupune şi cunoaştere, şi aplicarea în practică a cunoaşterii, şi înţelegerea efectelor tuturor la un loc. 

DESPRE EFECTELE MOŞTENIRILOR CORPORALE PE TIMPUL COPILĂRIEI ŞI ADOLESCENŢEI OMULUI
Dar deocamdată ne este frică, ne este silă, avem mânie, ne manifestăm cu agresivitate, cu furie – în loc să înţelegem libertatea, s-a respectăm şi pe cea proprie, şi pe a altora. Nu prea ştim să folosim informaţia care ne-ar elibera de multe greutăţi de viaţă. De exemplu – de la silă la înţelegere şi echilibrarea efectelor: am amintit înainte ceva – sudoarea, transpiraţia greu mirositoare pe care nu o adorăm câtuşi de puţin, nu este decât un semnal deosebit de necesar, oferit de corpurile noastre care arată că înaintaşii noştri pe liniile genetice proprii, nu au avut o viaţă şi o activitate normală: a fost în condiţii grele, în lipsă de libertate fizică şi mentală, fără bucuria folosirii rezultatelor muncii proprii, fără demnitate şi respect reciproc, pe care ni le datorăm unii altora. Aceasta este adevărata cauză – adevărată şi principală de altfel, însă nu şi singura – pentru care transpiraţia urât mirositoare apare din momentul adolescenţei, iar ceea ce avem de făcut nu este s-o excludem cu silă din viaţa noastră, nu înseamnă să o neutralizăm cu tot felul de substanţe chimice, adică acele substanţe care nu există în natură, ci să ştim că acel tânăr moşteneşte greutăţi corporale care apar în această formă. Ştim astfel că avem o moştenire genetică, dar nu ştim cum şi când începe să se manifeste, nu ştim ce să facem decât să mergem la doctori dacă apare ceva clar patologic. De fapt, ce are de făcut omul este să evite toată viaţa eforturile fizice mari, agresive şi să se ocupe de meserii liniştite, pe cât posibil în aer liber, mai ales după 35-40 de ani. Să se obişnuiască cu curăţenia, cu îmbrăcăminte lejeră, cu încălţăminte comodă (Doamne! Să fi ştiut eu asta câdva... când îmi scoteam sufletul cu rochii strâmte, cocoţată pe sandale cu tocuri de 10cm...) şi fiecare om să înveţe la rândul lui pe cei din jur. 
Să înţelegem că în drumul către maturitate se dezvoltă treptat organele şi funcţiile acestora, spre împlinirea sarcinilor de destin curent. Până în acel moment este copilărie, pregătire, adaptarea sufletului la noua întrupare – proces extrem de amplu, a cărui complexitate nu o percepem şi nu vrem s-o credem, dar va veni şi timpul acela. În toată această perioadă a vieţii, în copilărie şi mare parte din adolescenţă, copiii noştri preiau prin subconştient (adică prin activitatea şi memoriile corpurilor cu vibraţie mai înaltă, a căror existenţă nu o conştientizăm atunci când vibraţia planetei este foarte joasă, aşa cum este încă ea acum) formele grele de trăire ale părinţilor şi strămoşilor genetici, care au condus la deteriorări ale corpurilor moştenite. Astfel de deteriorări sunt mai mult sau mai puţin conştientizate chiar şi la maturitate, dar ele pot fi cunoscute şi urmărite, depăşind necunoaşterile societăţii – necunoaşteri naturale sau impuse de conducerile societăţilor de trăire curentă. 
Nu este numai atât. Copiii nu preiau iau numai deteriorările şi obişnuinţele de trăire ale spiritelor părinţilor, ducând moştenirea mai departe sub formă de obişnuinţă distructivă învăţată în casă, neconştientizată, adâncind treptat deteriorările. 
În plus, fiecare celulă deteriorată a corpurilor moştenite de la părinţi le aduce din propriile lor memorii monadice amintiri ale unor evenimente, sau emoţii, sau cunoaşteri, obiceiuri şi înclinaţii proprii. Un singur astfel de punct corporal poate aduce o sferă uriaşă de amintiri proprii pe care copilul nu şi le conştientizează decât foarte vag, dezorientându-l la început şi dând impresia că nu ştie nimic, că nu are nici un fel de experienţă. De fapt este un blocaj natural într-o societate care nu-i poate răspunde la întrebări, care nu-l îndrumă către alte aspecte pe care părintele le poate înţelege ca fiind nesesizate de copil. Ar trebui ca părintele deja cunoscător să-l îndrume să se concentreze pe viaţa curentă, dar să-l îndrume de asemenea să nu-şi uite toate celelalte aspecte care pot apare mai rar. Ar trebui ca părintele să urmeze introspectiv liniile despre care află astfel de la copiii săi (dacă nu şi-a dat singur seama) că au deteriorat genetica proprie: muncă, mod de folosire a deplasării, mod de vorbire (comunicare), mod de gândire: echilibrată între pozitiv şi sănătos-analitic, etc. 
În acest fel, s-ar putea asigura şi înţelegerile schimbărilor necesare de la o perioadă de fiinţare a societăţii la alta, alături de libertatea personală de trăire proprie, a copilului, a întregii familii şi a celor de contact. O astfel de libertate activă a copiilor aduce în mod cert – dar azi nesesizat de părinţi – noutăţi de manifestare a spiritului pentru perioada pe care o va trăi: şi alături de părinţi, şi în continuarea părinţilor, ducând societatea proprie mai departe. 
Azi se sesizează doar comportamentul care strică comoditatea părinţilor, pornind de la “hiperactivitate” (comparativ, desigur, cu gradul de obedienţă al părinţilor faţă de societate) şi ajungând la impunerea propriei libertăţi manifestată impulsiv din dorinţe ajunse la revoltă: de care părintele, cu stupoare, nu-şi dă seama, pentru că copilul a încercat să se supună părinţilor şi altor educatori ai săi, fără să înţeleagă de la bun început că i se formează obedienţa faţă de societate, de reguli pe care părinţii le încalcă frecvent în intimitate, dar le etalează cu emfază înfara ei. Se presupune că părintele îşi poate ţine mai bine în frâu impulsivitatea, se poate înfrâna mai bine pe termen scurt – deşi azi vibraţiile planetare ne obligă să dam la iveală tot ceea ce în fond ascundem sub preş. Fiecare părinte, luat la bani mărunţi poate conştientiza impulsurile înfrunate din diferite motive. Dar se întreabă de unde a putut aduce copilul un comportament neconvenţional, căci în casă, în familie nimeni nu a avut o astfel de ţinută socială... Cele mai mărunte gesturi, crezute nesemnificative, sau nefăcute “în faţa copilului” apar în manifestarea lui, spre disperarea părinţilor - însă este normal, căci suntem radianţi - nu ştim asta încă sau ştim dar nu ne vine deocamdată repede în minte, nu facem legături încă - şi totul devine dureros şi greu.  
Părintele îşi limitează libertatea – copilul nu. Dar acesta este una dintre sarcinile sale – să aducă mereu ceea ce părinţii nu au reuşit decât să “fure” din libertăţile naturale. Faptul că nu cunoaştem multe despre experienţa şi destinul copilului propriu conduce la astfel de mirări, neacceptări: şi nimeni nu ne spune să luăm măsuri în primul rând în calitate de părinţi corectori prin căutări de înţelegi personale, prin exemplu personal, nu prin pedepse, nu prin obligaţii de ocupare a timpului cu învăţături sau activităţi repetitive, ci prin simţirea punctelor de dorinţă de libertate, de mişcare, de relaţionare cu toată lumea din jurul lor şi nicidecum doar în familie - alături de sarcini de creştere a responsabilităţii în viaţa curentă, în muncile şi străduinţele personale de lucrare pentru societate. 
Dar va veni şi vremea să ştim şi să aplicăm tot ceea ce aflăm. 

Mai sunt şi altele de discutat. În trecut, copilăria era o perioadă de integrare liberă a copilului, cu destinul său emoţional şi lucrativ, în lucrarea părinţilor sau a altor grupuri cu care avea să aibă contact prelungit de-a lungul vieţii.
După copilărie urmează adolescenţa: în trecutul mental al omenirii, înainte de ultima glaciaţiune, practic nu exista ceea ce azi numim adolescenţă, căci copilul pleca din familie în jurul vârstei de 6-8 ani, urmându-şi viaţa definitiv sau pentru o perioadă anume de timp pe cont propriu, conştient de tot ceea ce avea de făcut în cursul destinului său. 
Azi copilăria şi adolescenţa omului este luată drept o perioadă cu deosebiri din ce în ce mai puţine din punct de vedere al adaptării la societatea în care s-a născut: este o perioadă de învăţătură a unor reguli care să aducă omul în pragul maturităţii, la începerea muncii pentru societate: reguli care se dovedesc a se putea asimila la vârste din ce în ce mai fragede. Din punct de vedere corporal, copilăria şi adolescenţa este o stare de dezvoltare corporală pentru funcţionarea complexă a corpului fizic, pe care azi nu le considerăm decât din punct de vedere hormonal şi al creşterii fizice. 
Dar ignorăm faptul că o astfel de creştere comportă complexităţi subtile care duc la apariţia treptată a unor schimbări care nu sunt numai de natura maturizării, ci la dezvoltarea multor altor elemente de curs destinic. Credem – sau nu credem – că destinul ar fi o impunere din partea unui Dumnezeu limitator de libertate; dar realitatea este cu totul alta. Destinul ţine tocmai de libertatea de a trăi fiecare după cum poate, cum ştie să se orienteze spiritul întrupat în anumite condiţii, legate de necesitatea de consolidare a unor capacităţi spirituale proprii, aflate într-o continuă dezvoltare. Se dezvoltă mereu funcţiuni noi, care canalizează spiritul pe un flux existenţial care, spre exemplu, îi poate dezvolta manifestări pe care nu şi le poate reţine: jenă până la ruşine, frângându-i aripile sufletului, agresivitate care depărtează lumea din primii ani de viaţă, superficial care nu-l lansează în primele rânduri ale societăţii, formând frustrări cu efecte greu de stăpânit. 
Am ales ca exemplu de discuţie jena până la ruşine, căci de agresivitate noi am mai discutat. Spre exemplu: mirosuri grele uneori. De fapt nu “uneori”, ci “de cele mai multe ori”, căci evidenţa capătă accente pentru că apare comparativ cu lipsa de emanaţii din copilărie, când corpurile nu se află în deplinătatea funcţiilor lui. Ele sunt rezultate din dezvoltarea punctelor de deteriorări ale corpurilor din sistemul corporal propriu, moştenite din corporalitatea părinţilor, prin partea ADN-ului celular al corpurilor fluidice – nu numai al celui fizic – de care încă nu ştim mai nimic azi (încă!!!). În acest fel, omul învaţă, şi consolidează întreţinerea curăţeniei corporale şi a lucrurilor sale de folosinţă curentă. Societatea îl obligă azi – dar până azi nimic nu l-a obligat: în trecutul mental nici nu era necesară o astfel de îngrijire, totul fiind o împrăştiere osmotică regulată, naturală. În vieţile din ultimele milenii – puţine sau multe în funcţie de evoluţia proprie – nimeni nu era deranjat de mirosurile grele emanate de corpuri în lipsa spălării regulate. Azi – da. A venit şi vremea asta. Şi este bine că este aşa, căci spiritele învaţă o multitudine de alte îngrijiri, de alte activităţi legate de astfel de îngrijiri, de meserii legate de obiecte şi obiective legate de îngrijirea corporală, etc. Le obligă la îngrijirea sănătăţii proprii, a sănătăţii părinţilor, la îndrumări oferite copiilor lor, care vor moşteni o corporalitate aflată cel puţin pe aceeaşi treaptă de deteriorare. Un exemplu personal: un anume tip de afecţiuni moştenite (colon iritabil, ficat neomogen) m-a determinat să devin vegetariană, să întăresc şi pe alţii care mi-au fost aproape, să ne sprijinim reciproc pentru astfel de direcţii care să ne menţină sănătoşi şi senini pe drumul devenirilor noastre. Să devenim liberi să trăim sănătoşi, să nu depindem de doctori, medicamente, să putem ajuta, învăţa, lucra până la adânci bătrâneţi cu demnitate, seninătate, cu bunătate. Cuminţi şi bucuroşi de viaţă. Să iubim libertatea şi s-o întreţinem atâta cât ne poate sta în puterea proprie. 

Un alt element de care ar trebui să ţinem cont este revolta, atitudinea de respingere a multor evenimente, comportamente ale celor din jur, care ne aprinde din timpul adolescenţei. Tinerii ar zbura, ar pluti liberi... indifenrent dacă ar fi în plan fizic, sau emoţional, sau mental. Fără să înţeleagă azi, în societatea noastră, că există şi un fel subtil, interior, de simţire a libertăţii... Revolta lor este datorată de fapt preluării prin subconştient a tuturor amprentelor şi elementelor de memorie ale oamenilor din jur (părinţi, rude, vecini), care irumpe de fapt nedorit la cel mai mic impuls exterior sau interior, alimentate cu nedreptăţile sociale persistente într-o societate clădită de generaţiile anterioare şi întreţinută de generaţia părinţilor care au învăţat deja să fie obedienţi, profitând de meandrele trăirilor proprii. Conştientul lor vede şi le respinge pe toate. 
Dar nu este numai o respingere pe linie de transcendenţă spirituală curentă, ci o respingere subconştientă a marilor neadevăruri care formează societatea noastră de azi, comparativ cu alte tipuri de societăţi de pe alte meleaguri ale universului. Vibraţia planetară aflată în permanentă creştere începe să scoată din adâncuri spre conştient amintiri, asocieri, idealuri atinse de mult, pe care semenii noştri guvernanţi NU VOR să ne lasă să le descoperim, să ne descoperim pe noi înşine. Noi, cei înaintaţi în vârstă, ştim şi tăcem în faţa celor nedrepte până la criminale, de multe ori aflate sub aripa unei legislaţii laice sau impuneri religioase crude, hâde... Noi le acceptăm – tinerii nu acceptă, iar suferinţa pe care ei nu ştiu încă s-o ascundă creează revolte din dureri cu greu înăbuşite: ale lor şi ale părinţilor lor. Dar ei nu percep încă dorinţa înăbuşită de libertate a părinţilor, ceea ce ei “fură” uneori încălcând legile sociale pe care le impun copiilor lor: mai o minciunică, mai o călcătură strâmbă înafara familiei, mai o înjurătură, un scuipat pe stradă, şi încă altele... ştim noi... 
Dar tinerii văd şi strâng în ei norii grei de grindină-ntinată...
Şi nu e numai atât.
Tinerii sunt între două lumi, deschişi încă în urma copilăriei (fază a dezvoltării umane total deschisă către întregul univers): lumea necuvântătoarelor (factorul planetar, de biosistem) şi lumea răzvrătiţilor lor părinţi în sufletele lor de cele mai multe ori nebănuit de chinuite (factorul uman).
1. Factorul planetar (de biosistem planetar): nu ştim cât ne poate influenţa – şi tocmai pentru acest factor, printre multe altele, am venit la întrupări pe Pământ. Ştim că trăim în mijlocul unei naturi de o diversitate uluitoare, credem că ştim totul despre ea, credem că o înţelegem: adevărul este însă foarte departe de noi. Este vorba despre influenţa biosistemului planetar asupra noastră: am discutat de multe ori despre acest fel de influenţă, despre faptul că este un lucru deosebit de important în viaţa noastră, întrucât ne susţine în primul rând necesitatea derulării unor acţiuni importante pentru supravieţuirea pe Pământ, căci asta fac plantele şi animalele Pământului: supravieţuiesc. Hrănire, autoprotecţie, deplasare, comunicare, înmulţirea speciei – sunt influenţele principale care ne vin din partea naturii înconjurătoare: emoţionalul nostru este impulsionat de către simţirile brute, adică nerafinate ale tuturor vieţuitoarelor. Dar ele ne ajută să ne îndreptăm atenţia în direcţia unor cerinţe specifice ale spiritelor evoluate, pentru care am venit, în principal, pe Pământ: 
– a face faţă cu străduinţă şi concentrare, atenţie, asupra agresivităţii animalice pe care să o contracarăm cu bunătate, toleranţă, încredere, demnitate, respect şi dragoste de tot şi toate;
– a face faţă pasivităţii, inactivităţii vegetale: pasivitate şi inactivitate aparentă, căci şi vegetalele desfăşoară activitate bogată – dar în felul lor, la nivelul lor. Raportat la mamifere şi oameni, o asemenea activitate de intensitate redusă este luată drept pasivitate, lene, puturoşenie, indiferenţă. Între plante şi animale, oamenii trebuie să fie într-o sferă a echilibrului perfect, combinând impulsurile hiperactive ale animalelor cu imobilismul vegetal: oferind astfel o rezultantă ce poate fi folosită drept fond de desfăşurare a celor mai importante activităţi umane: cercetarea şi creaţia. 
Alunecarea într-o parte sau în alta conduce omul la dereglări ale funcţiunilor corporale – ale tuturor corpurilor din sistem, ceea ce înseamnă folosirea împrăştiată a unor seturi de raze din radiaţia monadică proprie, ceea ce conduce la deteriorarea corpurilor şi colaps pe timpul aceleiaşi vieţi şi/sau în vieţile urmaşilor lui. 
Dar aici, în considerarea acestui factor planetar, mai intervine o poveste întreagă – tocmai subiectul pe care îl avem în vedere: iubirea de libertate. La început libertatea neconştienizată ca atare este pentru vieţuitoare la fel ca viaţa: nu o conştientizează, nu o preţuieşte, nu o protejează – doar o hrăneşte. O libertate fără răspundere. 
Şi astfel ne influenţează biosistemul puternic: păsările zburătoare, mamiferele călătoare – dar toate la un loc sunt “libere” să facă orice. Asta ne transmit nouă, sufletelor noastre legate de impuneri, reguli şi neputinţe corporale. Tinerii primesc într-o cantitate mult mai mare energiile care au circulat prin, şi printre corpurile vieţuitoarelor,  până în jurul vârstei de 20 – 22 de ani, prin configuraţia sistemului plexurilor (chakrelor).  De la această vârstă, o parte a organelor îşi încetinesc în mod normal activitatea – semn că plexurile de la corpurile superioare îşi reduc o parte din funcţionare, în mod natural: nu mai este nevoie de multă creştere a corpurilor, ci doar de armonizări specifice acestei vârste, între ele, până la cca. 25-26 de ani.  Aceasta însă nu este o dereglare, ci o funcţionare arhetipală, urmărită prin configuraţia matriceală a speciei umane în perioada cu vibraţie planetară foarte joasă. Odată cu creşterea naturală a frecvenţei vibraţiei planetare, corpurile noastre – de altfel ale tuturor vieţuitoarelor pământene – se dezvoltă mult în sensuri subtile: energizarea creşte mult şi, odată cu ea, şi amprentarea de care beneficiem astfel. Amprentele acţionează pe moment şi sunt apoi mult mai rapid şterse, în mod natural, dar ele deja ne-au influenţat şi ne determină înţelegerea care vine potrivit rolului fiecăreia dintre ele. 
La maturitate, unii oameni rămân sub influenţe sălbatice de genul celor discutate, se supun dând vina pe o societate ori nedreaptă şi punitivă, ori permisivă – după cum le vine în viaţă prilejul să meargă; se limitează la activităţi simpliste – supravieţuire, muncă/luptă, sexualitate. Nu pot face altceva deocamdată, fiind începători în evoluţiile urmărite de spiritele umane aici, în această zonă a universului. Nu putem decât să le dăm exemplu personal: de hărnicie, de demnitate, de respect pentru spirit dar nu şi pentru activitatea lui pământeană dacă este cazul. 
Alţii conştientizează că omul se deosebeşte de animale şi plante tocmai prin ce poate face în mod superior: gândire, comunicare logică, creaţie, intuind doar sprijinul în remodelarea manifestărilor omeneşti. Azi însă avem tendinţa de a le limita şi pe cele de necesitate curentă, punând munca pe primul plan, pentru că ne plac efectele muncii, ne place câştigul material. Dar deşi exagerările nu sunt bune, conducând şi ele la deteriorări ale corpurilor, totuşi există un aspect de regulă ne cunoscut: se dezvoltă aspectul rafinat – chiar dacă în urma unei industrializări excesive – care determină la rândul său conştientizarea rafinamentului în gândire, comportament, creaţie – toate rafinate, toate realizate la o calitate din ce în ce mai avansată, indiferent de consecinţe. Dar suntem liberi să alegem şi munca, şi ne-munca, prin tot ceea ce societatea ne poate pune la dispoziţie. În focurile căutărilor, trăirilor, omul însă uită tocmai de planeta-gazdă, de biosistemul care îl hrăneşte şi impulsionează, dar îşi duce rafinamentul uman până la ultima suflare, căci pentru asta a venit pe Pământ. Drumurile următoare, în alte cicluri de vieţi, vor pune accent şi pe calităţile umane, şi de planetă, şi de biositemul său. 
2. Factorul uman: am discutat despre dorinţa din sufletele noastre legate de libertate nesfârşită... Mai presus de iubire în sine, iubim libertatea; suntem spirite libere, chiar dacă spirit liber nu însemna pentru noi cândva să iubim lenea, dezordinea, necurăţenia, agresivitatea, lipsa de respect, crima, orice altă perversitate. Fiecare spirit ştie bine că acestea există în memoriile monadei şi folosirea înălţată a lor înseamnă să trăieşti cu a nu le face, fiind conştient de ele, axându-se întotdeauna pe complementarul lor: pentru că ne conservăm viaţa şi creaţia din care învăţăm să facem paşii următori... 
Aşadar, ce ne revine nouă?? Părinţilor şi societăţii din jurul tinerilor?? 
Să-i învăţăm adevăratele valori umane – dar nu numai punându-le cărţi în mână, ci şi prin exemplul personal:
– de acţiune: cu calm, atenţie, gândind pozitiv - dar echilibrat între un rezultat scontat şi unul neaşteptat;
– de responsabilizare, de asumare a răspunderii pentru fiecare manifestare proprie sau rezultat al colaborării cu oameni sau grupuri din societate;
– de demnitate umană;
– de căutare permanentă a calităţii în propriile realizări, mereu mai înaintată, dezvoltând astfel emoţionalul pozitiv;
– de moralitate neîntreruptă, respectând viaţa şi manifestările ei de pretutindeni, învingând impulsurile sălbatice din natură şi societate
– de învăţătură şi informare permanentă, îndrumându-i să cunoască în linii generale toate ştiinţele, toate artele şi în final: cum să facă din meserie o artă, iar din trăire cu iubire - arta universală a îndumnezeirii...
Să-i învăţăm că ACEASTA ESTE ADEVĂRATĂ LIBERTATE şi ADEVĂRATUL LIBER ARBITRU ÎN PROPRIA NOASTRĂ VIAŢĂ. SĂ-I ÎNVĂŢĂM SĂ TRĂIASCĂ MEREU CU CURAJUL DE A FI OM PÂNĂ ÎN STRĂFUNDUL SUFLETULUI LOR.