Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 27 noiembrie 2010

VIEŢI ANTERIOARE: AJUTĂTORI ŞI AJUTAŢI

Studiile anterioare ne-au creat o imagine generală despre evoluţii, cu aspectul lor special de înaintare, apoi de înălţare prin primire şi oferire de ajutor semenilor noştri.
Să recapitulăm câteva din treptele formării înţelegerilor monadelor (reunite pentru primele lor forme de evoluţie în spirite) privind într-ajutorarea ca formă mereu modelatoare a conştiinţei spirituale.
1. SUNTEM MONADE ÎNAINTATE ÎN EVOLUŢII PRIN CALEA PRIMIRII / OFERIRII DE AJUTOR
După cum ştim acum din studiile anterioare, monadele (prin reunirea cărora se formează spiritele) nu sunt create, ci se autocreează conjunctural în spaţiile neorganizate. Ele însă nu se creează simultan şi toate o dată pentru întotdeauna, pentru ca apoi să se desprindă din acest „roi primordial”, dorind să trăiască rupţi de roiul lor, datorită unei trăiri numite de noi azi egoism.
Toate procesele de formare, dezvoltare, conştientizare de sine ale monadelor se derulează pornind de la momente diferite, ale naşterii fiecărei monade în parte.
Primele monade care şi-au conştientizat existenţa au descoperit că pot face „ceva” împreună. Şi făcând acel „ceva” – o mişcare, o redirecţionare a mişcării proprii, o căutare specifică simţirii fiecăreia – au descoperit că le creşte puterea de a face în continuare acel „ceva” + încă „ceva” în plus, chiar fără să-şi dorească acel lucru în mod expres.
Alte monade, venind lângă ele, atrase de energia lor hrănitoare, au vrut să facă şi ele acel „ceva”. Cele dintâi au oferit ceea ce au ştiut, şi au făcut împreună până când şi celelalte au putut face ceea ce puteau cele dintâi.
Din astfel de experienţe, toate monadele au perceput în mod clar creşterea lor. Au mers mai departe, s-au ajutat între ele, au ajutat încă şi mai multe monade. Erau grupuri care creşteau împreună, dar în mod diferit, şi nu neapărat după momentul intrării lor în grupul celor care simţeau că se poate obţine ceva deosebit cu creşterea lor. Creşterea lor era după mărimea cu care veniseră în grup, după felul în care le era interiorul lor. Cu timpul, observându-se unele pe altele, au început să conştientizeze mediul în care trăiau: fluxurile care le duceau în mişcarea lor unele pe lângă altele, firele şi bulele care se formau şi se dezintegrau în mersul, intersectarea şi ciocnirea lor. Au înţeles astfel cum s-au format ele înseşi, cum se hrăneau, cum puteau să aleagă deplasarea şi cum să o folosească astfel încât puterile lor să crească. Să crească şi să nu mai fie distruse conjunctural – aşa cum se născuseră, de altfel.
Grupul însă s-a confruntat apoi cu un alt grup, format în acelaşi infinit primordial. Un alt grup care experimentase altceva, alte mişcări, în dorinţa de a subzista puterilor pe care nu le stăpâneau.
Multe lucruri nu se potriveau în căile trăirilor lor, în reunirea pe aceleaşi principii prin care se formase grupul propriu. Au crezut că, mergând pe altă „cale”, vor muri, iar de această moarte se temeau cel mai mult. S-au zbătut să iasă din grupul reunit, unele s-au împotrivit, altele nu, altele au plecat din frică să nu fie obligate cu ceva de unele sau de altele. Şi-au creat un grup propriu, depărtându-se încet de cei care se luptau unii cu alţii, fără să le mai dea lor vreo atenţie. Asemenea „asistenţi” puteau însă percepe din depărtare, cum se distrugeau unele pe altele, dar şi cum celor care supravieţuiau distrugerii le creşteau puterile. Îşi dădeau seama că se prea poate ca într-un viitor şi grupul lor putea să ajungă la disensiuni. Şi poate că, de data aceasta, era mai bine să nu mai fugă cineva, ci fiecare să-şi înfrunte şi să-şi cunoască asemenea stări, făcând eforturi să le depăşească.
Şi toate s-au petrecut, rând pe rând.
Însă au văzut cum supravieţuitoarele celor dintâi evenimente, mai puternice acum, le urmăreau de la distanţă lăsându-i, la rândul lor, să-şi trăiască simţirile. Şi le înţelegeau, aşa cum şi ele fuseseră înţelese, la rândul lor.
Cu toatele au înţeles că trebuie să se ferească de distrugere, şi cele mai mari să le ajute pe cele mai mici: să nu mai existe nici alungare, nici fugă, ci ajutor să conştientizeze că vor să trăiască şi să crească, asemenea ajutătorilor lor.
Istoria creşterii şi organizării evoluţiilor este istoria felului în care Creatorii întregului nostru Centru de evoluţie au ordonat şi coordonat – şi o vor face în continuare, în eternitatea vieţii protejate de ei: viaţa, manifestările, creşterea şi diversificarea forţelor şi conştientizările monadelor.
(Detalii privind evoluţiile pot fi citite la adresa: http://www.bucuria-cunoasterii.ro/category/studii-generale/capitolul1-evolutii/page/2/ )
Istoria înţelegerii noastre, pas cu pas, o trăim personal, fiecare dintre noi, ca monade întrupate pentru protecţia vieţii noastre, ajutând permanent şi astfel sporindu-ne puterile şi experienţa proprie. Experienţa noastră nu se formează numai prin tatonări succesive, ci învăţând mai întâi de la ajutătorii noştri, abia apoi aplicând şi consolidând ceea ce am învăţat astfel.
Cunoaşterea vieţilor anterioare, privită din acest punct de vedere, este cunoaşterea modului în care se desfăşoară ajutorul efectiv: oferit şi primit, al fiecăruia dintre noi, chiar dacă pe moment nu conştientizăm profund asemenea desfăşurări. Dar nu suntem spirite care venim din animalitate, ci ajutători cu multă vechime, chiar dacă această vechime este mai îndelungată pentru unii şi ceva mai scurtă pentru alţii. Învăţăm astfel mereu să ne ajutăm unii pe alţii, iar experienţa diferită a unora faţă de a altora nu se măsoară numai după volum, ci şi după înclinaţiile naturale ale fiecărei monade în parte. Acest lucru conduce către un anume fel de diversificare a experienţei noastre chiar la nivele asemănătoare de evoluţie, în condiţiile în care spiritele învaţă să aprecieze, şi apoi să caute să cunoască şi modul de manifestare al altora, indiferent de evoluţiile pe care le au, şi le desfăşoară în continuare.
Epoca pe care o trăim acum este specială pentru derularea unor astfel de învăţături. Şi nu este ceva necesar doar unora, care pentru alţii este manifestarea unei suficienţe dictată interior de ajungerea într-un punct evolutiv dorit personal de mult timp. Ne este necesar să trăim pentru a ne cunoaşte între noi, pentru a cunoaşte felurile de condiţii de trai în care se manifestă spiritele în diferite etape ale evoluţiilor lor. Ne este necesar astfel să ne ajutăm şi să primim ajutor în feluri nebănuite chiar: cu adevărat nebănuite, necrezute, altfel decât le ştiam după încredinţări mai vechi. Tocmai acest lucru ne creează experienţa lărgită de care avem nevoie în eternitatea evoluţiilor, a vieţii care ne înalţă mereu.
2. UN EXEMPLU CONCRET DE AJUTOR, MEREU ACTUAL: MOŞII, ENTITĂŢILE DIMENSIONALE, FIII DE DUMNEZEU
De fapt ar putea fi mai multe exemple, dar în principal mă voi referi la exemplul prin care răspund solicitărilor cititorilor mei. Discuţii pe baza acestui subiect am purtat începând cu 1999, pornind de la ideea conform căreia Zalmoxis a fost un sclav, servitor al lui Pitagora. Căci ştiam şi eu bine că Zalmoxis, în drumurile sale prin toată lume – nu numai la elini şi romani – a avut legături cu marile personalităţi ale vremurilor pe care le-a trăit ca moş, ajutător în mijlocul nostru. Şi nu numai cu personalităţi cunoscute azi de noi (despre care au rămas mărturii de diverse feluri), ci şi cu cei care au trăit şi cu care a conlucrat prin drumurile sale dintr-o viaţa pământeană de cca. 10.000 ani – vârstă normală pentru orice atlant, înainte de ultima glaciaţiune.
Prin drumurile sale, Zalmoxis aparţine, la fel ca şi mulţi alţii, patrimoniului spiritual al întregii umanităţi, şi nu exclusiv oamenilor dintre Alpi – Nistru – Carpaţii Păduroşi şi Mediterana, locurile despre care ştim noi că le-a protejat împreună cu alţi mulţi moşi din coordonarea sa.
Doar că la un moment dat am înţeles, şi am acceptat această perspectivă de oferire/primire de ajutor: de servitor, chiar şi la cei care aveau (şi au) o evoluţie cu totul specială. Mi-am înţeles propria revoltă + revolta altora privind o asemenea perspectivă, căci cu timpul am înţeles mult mai multe lucruri. Am înţeles că un om ca Pitagora nu putea să nu ştie despre cele retrase ale timpului său, şi faptul că găzduia un moş sub forma de servitor sau chiar sclav era o protecţie specială pentru lucrările pe care Zalmoxis le făcea în lumea întreagă, alături de alţi moşi, asemenea lui. Că fiecare loc din lume, şi fiecare epocă a omenirii a cuprins modalităţi speciale de manifestare a moşilor în societăţilor umane, adaptându-se permanent celor aflate în lumea pe care au ajutat-o şi o ajută mereu.

3. UN ALT EXEMPLU: SCLAVIA, SERVITORISMUL
Învăţăm astfel şi noi, oamenii – ca spirite aflate în învăţături multiple şi consolidări nu mai puţin speciale, să oferim ajutor chiar din felul de desfăşurare a evoluţiilor noastre. Subtilitatea unui asemenea fel de evoluţie presupune acceptarea oferirii de ajutor, chiar prin modelarea şi dezvoltarea puterii de adaptare, a toleranţei, răbdării, înţelegerii – dar având la bază o experienţă personală.
Cei care nu pot depăşi azi statutul de stăpân, de superior semenilor săi, nu sunt cei cu adevărat superiori. Aş folosi acest cuvânt – superioritate (umană) doar pentru că ei cred sincer în ea. Însă nu suntem superiori nimănui doar pentru că suntem pricepuţi, suntem specializaţi în ceva sau altceva, avem mai multă experienţă într-un domeniu sau altul.
Dar învăţăm unul de la altul, până când ajungem „experţi” în orice domeniu. Fiii de Dumnezeu (monadele centrale în expresie modernă, Creatorii-coordonatori ai evoluţiilor noastre) sunt cei pe care îi urmăm, ca ideal etern de pricepere, de manifestare.
În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii, să urmărim raportul obişnuit uman, pe Pământ: stăpân – servitor.
În cadrul acestui raport, servitorul este cel priceput.
Un ajutător, chiar şi numai cu puţin mai înaintat faţă de „stăpânii” săi, adică faţă de cei ce nu se stăpânesc pe ei înşişi în această direcţie – nu ar accepta servitorismul, mai precis nu ar accepta niciodată să aibă servitori. Să i se acorde un ajutor la nevoie – da, îl primesc cu recunoştinţă, întotdeauna. Dar când viaţa le impune să devină servitor, o fac. Fără să se mai gândească la altceva decât cum să-şi onoreze cât mai bine „serviciul”.
Pentru „stăpâni” – servitorii (fie că, de-a lungul timpului, au fost sclavi, iobagi sau că sunt acum muncitori de orice fel) le prefigurează concret calea învăţăturilor prin care şi ei vor ajunge în acelaşi fel, cândva. O cale pe care azi o urăsc. Urăsc munca şi pe muncitori deopotrivă. Muncitorii care merg: de la a-şi exprima revolta faţă de orice tendinţă de conducere şi coordonare – până la abnegaţie şi sacrificiu personal, au trecut prin multe etape de creştere a experienţei personale de oferire şi primire de ajutor. Toate sunt expuse pe Pământ, prin existenţa multor grupuri de spirite întrupate în acelaşi spaţiu planetar. Şi frica stăpânilor de a ajunge să trăiască sacrificiul celor care îl fac acum în mod uşor, natural, îi face să devină monştrii vremurilor prea bine cunoscute azi de noi. Istoria este o poveste foarte adevărată…
Serviciul comunitar învaţă omul diferite faze de aprofundare a ajutorului subtil:
– ca modalitate de susţinere fortuită a semenilor din societate, acelor semeni cărora munca obligatorie le repugnă – dar sunt doritori lacomi ai rezultatelor obţinute de servitorii lor. Le iau chiar şi cel mai mărunt efect, rezultat al muncii lor, din necesitatea de a nu se obişnui astfel cu avuţie de orice fel, pentru care ar trebui să lupte pentru a-şi căpăta libertatea, pentru a răsturna raportul de forţe implementat de generaţii de-a rândul de stăpâni;
– ca modalitate de susţinere mereu reciprocă, atunci când devine evidentă necesitatea conlucrării lor;
– din necesitate, dar fără să fie împinşi de vreo obligaţie;
– în cele din urmă pentru bucuria de a ajuta; munca, prestaţia ca atare devine plăcere, bucurie, şi se oferă altuia în echilibru, atunci când este cazul. Se înţelege treptat că etapele de învăţătură şi aplicaţie proprie se împletesc cu ajutorul specializat oferit sau primit numai la momentul oportun.

Iată aşadar că pentru vizionarea vieţilor noastre anterioare este necesară cunoaşterea multor elemente puţin cunoscute de noi, azi.
Nu este nici o ruşine, aşadar, să fi avut o asemenea viaţă. Toţi am avut astfel de vieţi. Chiar şi cei cărora nu le place munca, dar când au fost obligaţi de împrejurări – au muncit cu pricepere, căci dacă viaţa îi pune în faţa unei asemenea obligativităţi, ei fac treabă bună. Doar că o fac revoltaţi pe muncă, nu pe stăpânii lor: pe stăpâni îi invidiază şi jinduiesc la averea lor. Vor fi mai degrabă hoţi şi criminali pentru o avere, decât să se descurce prin munca pricepută a mâinilor lor.

Acest text este doar o deschidere pentru studii de largă amploare, de-a lungul istoriei contemporane. Dar vom porni din rădăcinile adânci ale sarcinilor de ajutător, de-a lungul istoriei Lemuriei, apoi a Atlantidei. În acest fel vom avea o imagine complexă (încă nu şi completă, însă) a derulării tuturor sarcinilor de ajutător ale diferitelor grupuri spirituale pe Pământ.

luni, 22 noiembrie 2010

DE CE NI SE DAU UNEORI INFORMAŢII ERONATE CU PRIVIRE LA VIEŢILE NOASTRE ANTERIOARE

Sigur că este un subiect foarte complex, delicat în felul său. Eu doar deschid aici o discuţie.
Rămâne şi pentru mine un subiect de reflectat asupra lui, în continuare...

După aprecierea mea, nu este o minciună când omul declară că i s-a spus de către îngeri că este actuala reîntrupare a unei personalităţi din vechime. Nu ar fi ceva asemănător faptului că omul apreciază un anume personaj şi apare pe net cu avatar reprezentând acel personaj. Sau ca şi cum şi-ar lua un ID pe Messenger. Adică, în cazul prezumtivei întrupări, s-ar da în mod intenţionat drept cineva admirat de el însuşi, pentru a face impresie uluitoare asupra altora.
Nu cred că este cazul despre aşa ceva. Nici măcar pentru oameni care se dovedesc ulterior deosebit de orgolioşi. Au şi ei ceasul lor de sinceritate: chiar în fiecare zi…
Un astfel de om este el însuşi uluit, pentru că se consideră un fel de ales… pentru că aşa ne-a învăţat societatea, religia: că numai aleşii au parte de vorba lui Dumnezeu sau a trimişilor săi, îngerii, arhanghelii. Şi în asemenea cazuri chiar se cred aleşi, deschizători de drumuri, şi încearcă să facă tot posibilul pentru a aduce la cunoştinţa societăţii a cui întrupare este, cu care îngeri sau alte personalităţi istorice, religioase vorbeşte, ce poate face, şi mai ales ce i se cuvine a i se face sau oferi lui personal. În primul rând atenţie, mai cu seamă atunci când oferă sfaturi dure care ar trebui ascultate, şi mai ales urmate.
Alţii sunt mai discreţi, mai blânzi, aşteptând doar să vadă cum decurge propria viaţă, ce se poate petrece pentru ca ceea ce cunoaşte să fie eventual recunoscut fără discuţii, aşteptând să apară cineva care să anunţe că ştie secretul său.
Care poate veni chiar, şi întărirea apare fără veste. Cu greu îşi mai scoate apoi din cap că totul nu este decât o foarte fină învăţătură.
Unii se consideră deosebiţi fără ca să ştie că în jurul lor sunt oameni şi mai puternici, dotaţi cu mai mult putere şi precizie. Când îi descoperă, fac tot posibilul să-i discrediteze: dintre ei unii sunt sincer indignaţi pe „impostori”. Sau chiar şi pe proprii îngeri, ajutători, caz în care abandonează calea comunicărilor astral-dimensionale, considerând că totul este o impostură.
Timpul însă îi va înţelepţi şi vor înţelege că, departe de a fi o farsă multidimensională, totul nu este decât o învăţătură.
Puţini dintre cei care descoperă adevărul au curajul să se corecteze în public, dacă şi-au făcut deja publice, anterior, declaraţiile conform încredinţărilor.
Să dezbatem un pic acest subiect.

Este unul dintre primele lucruri cu care unii oameni se confruntă când învaţă să penduleze sau să folosească ansa pe litere, sau intră direct în comunicare astrală sau dimensională.
De ce ni se dau astfel de informaţii?? Pentru că, de regulă, se răspunde la întrebări pe care ni le-am pus cândva, deşi poate am uitat. Eu am observat atunci, la început, că toate lucrurile care mi s-au spus, fără să întreb eu, erau răspunsuri de acest fel, la întrebări mai vechi. Mi-am pus întrebarea aceasta când am citit în revistele dnei Aurora Inoan că deja apăruseră 20 de Napoleoni, vreo 30 de Marii Magdalene, alte personaje biblice şi istorice. Observam că nu apărea nici un personaj din ramurile ştiinţelor, sau filozofi, oameni de artă, etc. … Plină de frică am întrebat şi eu: Am fost şi eu „careva” prin trecuturi??
Da, mi s-a spus. Ai fost papesa Ioana…
Doamne Dumnezeuleee… Am intrat în pământ de ruşine….
Am plâns şi cu greu am ieşit în lume în următoarele zile. Dar trebuia. Amărâtă, chinuită, le-am spus ajutătorilor mei: eu sunt de vină, nu trebuia să întreb… La ce mi-a trebuit să mă chinui aşa??...
Mi s-a spus atunci că voi înţelege cândva subtilitatea acestui eveniment.
Am crezut că se refereau la subtilitatea acestei forme de încarnare (numeam şi eu, pe vremuri, încarnare; acum numesc întrupare..)
Vremea a trecut, eu am învăţat multe lucruri, apoi şi am ajuns să pot să îmi văd nişte vieţi anterioare… călugăr într-o mănăstire pe valea Cernei, gospodină prin regiunile pe care istoria le-a numit ţările Ligii Hanseatice… om de rând retras din faţa cotropirii romane în Dacia… un pitic mut din naştere ajuns în faţa lui Iisus, care nu a dorit să mă vindece, căci numai aşa (am înţeles eu abia acum) puteam să îmi ajut fraţii dintr-o leprozerie, şi ei, la rândul lor, susţinând moralul altora care îşi suportau cu multă durere şi greutate boala percepută ca un păcat…
Aveam eu ceva destine mai subtile prin străvechimi, prin antichitate… dar nicidecum ceea ce mi se spusese… Apoi mă vedeam mergând, când bărbat, când femeie, mereu pe drumuri de munte, străbătând câmpii şi dealuri, văi şi munţii, mereu în preajma unor oameni luminoşi ca nişte zei… niciodată fiind la fel cu ei… Aveau încredere în mine – ca şi în orice om de altfel, căci numai ei puteau avea această TĂRIE… şi eu aveam încredere în dânşii, ştiam atunci ce făceau, dar când îmi cercetam zilele acelea, la începutul căutărilor mele, nu înţelegem mai nimic…
Dar am vrut să ştiu. Am înţeles că numai concentrându-mă pe universul societăţilor umane puteam înţelege rostul lor. Nu pe vieţile mele. Ele îmi dăduseră avânt şi încredere. Asta trebuia să fac, la rândul meu. Să încurajez lumea să aibă încredere: în propriile forţe spirituale, şi în semenii lor, şi în ajutătorii care ne sunt mereu în preajmă.
Am înţeles că întrebarea nu e just pusă: CE… CINE AM FOST într-o viaţa anterioară? Am fost de toate, am avut cu toţii timpuri de glorie personală, timpuri obişnuite personale, am făcut ce trebuia să facem, ne-am înţeles sau nu rostul atunci – dar nici nu era necesar să îl înţelegem atunci, pe loc, decât din punctul de vedere al celor pe care le aveam concret de făcut: să muncim, să apărăm, să călătorim, să luptăm, să învăţăm…
Astfel încât, atunci când unii clarvăzători spun oamenilor: „Atunci, în viaţa aceea, nu ţi-ai înţeles rostul!”, ar trebui să înţeleagă chiar clarvăzătorul însuşi că mai are ceva el însuşi de înţeles: că fiecare face exact ceea ce are de făcut, la vremea când are toate condiţiile să facă, condiţii care i se oferă omului, spiritului întrupat, prin naştere, prin societate. Iar omul chiar face, chiar dacă nu se gândeşte la profunzimea spirituală celor care rezultă din activităţile sale.
Sunt vremuri de gândire şi de acţiune pe anumite planuri, şi sunt vremuri de gândire şi de acţiune pe alte planuri. Sufletul nostru este într-adevăr un diamant cu atât de multe feţe, încât numai după multe vieţi ajungem să înţelegem că şlefuim fiecare faţetă în parte… Şi mai ales că o astfel de şlefuire continuă mult după încheierea ciclului acestuia de vieţi pământene – dincolo de Pământ, de Soare, de această galaxie… Cu mult dincolo de ea…

Nu se pune astfel problema dacă omul a înţeles atunci, în altă viaţă – se pune problema să înţeleagă ÎN ACEST MOMENT, când a venit vorba, şi cunoaşterea, despre aşa ceva. DACĂ a venit vorba…
Căci nu trebuie judecat – sub nici un motiv – ca „netrezit” cel care încă nu o face, căci FIECARE OM ARE TIMPUL SĂU, LOCUL SĂU, PUTEREA SA DE SPIRIT ÎNTRUPAT. Fiecare va face ce are de făcut, fiecare la timpul său. Fără îndoială.

Să învăţăm că există un timp pentru acţiune şi un timp pentru filozofie: căci filozofia este arta de trăi, şi fiecare spirit ajunge să înţeleagă această artă şi s-o trăiască, s-o aplice negreşit.
Că cei care au făcut în trecut filozofie nu erau oameni de acţiune, iar dacă aveau cunoaştere înaintată nu erau obligaţi toţi să o pună într-un anume fel de practică, în societatea lor.
Căci unii au acest rost, şi alţii nu au acelaşi rost.
Fiecare cu destinul său, fiecare cu felul în care se putea gândi şi acţiona în vremurile pe care le trăia.
Că este total greşit să judecăm societatea trecută, orice societate trecută, prin prisma celor prezente şi să spunem că omul a avut păcate din cauză că nu gândea cum gândim noi azi…
Să nu uităm că avem multă experienţă azi, acumulată din totalul vieţilor noastre anterioare. Este un dat, un har. Fiecare dintre noi avem un har şi când uităm acest lucru devenim agresivi. Ne ucidem harul şi atunci nu mai contează că ucidem bucuria, gândirea, simţirea… viaţa….

REVENIND…
Nu se dau astfel de informaţii tuturor. Cei care nu primesc astfel de „minciunele” cred că sunt atât de puri, încât nu s-a legat de ei nici o „minciunică”…
(…de fapt nu sunt câtuşi de puţin „minciunele”…)
Vor înţelege însă că însăşi această formă este o cale de înţelegere a subtilităţii căilor de percepţie a propriei forme de orgoliu. Orgoliu care apare nu ca mândrie bucuroasă că omul a realizat ceva, ci ca formă de a judeca pe cei care trec prin aşa ceva. De a crede că, dacă ei sunt pe comunicare, fac parte dintre cei „ aleşi”, care nu sunt păcăliţi niciodată…
Însă descurajează oamenii şi acest lucru, dacă a fost făcut până acum, poate fi remediat. Nu neapărat cerând umili iertare, ci procedând la încurajare, acolo unde este cazul.

Părerea mea este că există, într-adevăr, înainte-mergători, dar pentru a face ceva, nu a judeca pe alţii. Să vadă clar ce nu se face în societatea lor şi să vadă ce poate face fiecare în parte, aducându-şi aportul după puterea lor, acolo unde este puterea lor s-o facă.

Sunt cel puţin 2 sau 3 motive din care apar astfel de stratageme spirituale.
Duritatea aparentă a metodei o vom înţelege ca fiind necesară din cauza unei societăţi agresive, radicală în exprimarea sa faţă de cei care se străduiesc să aducă puţină cunoaştere în plus. Nu se mai ard oamenii pe rug – se ameninţă pe faţă sau pe şest, se atacă subliminal şi se recurge apoi la oferte de însănătoşire, de lucru, de încartiruire în rânduri ce pot specula orgoliul, mândria.
Unor astfel de oameni le este necesar să treacă de orgoliul de a fi cineva. Să treacă şi să meargă mai departe, cercetând, lucrând, încurajând şi pe alţii să facă acest lucru. Şi îşi pot da seama că pot s-o facă, până la urmă, mai devreme sau mai târziu. Dacă nu-şi dau seama în această viaţă, oricum au de învăţat multe lucruri din tot ceea ce trăiesc.
Altora li se întăreşte încrederea că important este ce au de făcut, de învăţat, că indiferent ce au făcut – mai important este ce au de făcut acum, şi de acum încolo. Aşa au fost şi în alte vieţi, acum chiar au nevoie de aşa ceva, la nivelul de vibraţie actual.
Aceasta înseamnă consolidare.
Altora le trebuie aşa ceva pentru a fi încurajaţi. Pur şi simplu încurajaţi, căci nu sunt în stare, în acest punct al evoluţiei lor, să se infatueze. Fără un ascendent glorios nu ar avea nici un curaj să meargă pe un drum propriu, chiar dacă în compania altora. Treptat, după întărire, îşi vor da seama că lucrurile stau altfel şi se vor replia singuri, cunoscându-şi adevărurile proprii şi folosindu-le în mod echilibrat.
Altora li se formează în acest fel curiozitatea de a merge mai departe în cunoaştere, fie ea a societăţii sau aceea care abia acum intră în societate. Îşi vor cerceta vieţile anterioare şi vor înţelege nu numai cele pe care le reliefează azi societatea, ci şi multe alte aspecte: existenţa şi funcţionarea societăților vechi, existenţa şi funcţionarea unor structuri: sociale, planetare, universice. Mie mi s-a pus următoarea întrebare: dacă sunt atât de afectată de ceea ce am aflat, de ce nu studiez cele care au fost, aşa cum au fost la vremea lor??
Şi aşa a fost. Un început de drum lung…
Vor mai fi fiind şi alte motive, voi o să cercetaţi, la rândul vostru şi o să găsiţi.

joi, 18 noiembrie 2010

CONDIŢII ACTUALE DE EXTINDERE A CONŞTIINŢEI, A PUTERILOR UMANE DE PĂTRUNDERE SPAŢIO-TEMPORALĂ

Eu cred că este necesar să înţelegem că tot ceea ce se petrece azi în partea de univers unde se află Pământul favorizează schimbări importante în viaţa omului de azi. Ni se spune că trăim astfel de schimbări, dar dacă am primi şi explicaţii detaliate din când în când, am conştientiza şi ne-am putea ajuta noi înşine, dând frâu liber trăirilor din noi, care abia aşteaptă să se înscrie pe drumuri drepte, către îmbrăţişarea viitorului: viitor care, vorba filmului, începe azi… Căci cei care primesc comunicări astrale azi nu îndrăznesc să pună întrebări celor care le transmit: ajutătorii astrali personali şi de grup spiritual propriu sau planetar. Întrebări serioase, legate de înţelegerea universului, de schimbările sale permanente, de modul în care omenirea se înscrie subconştient, şi chiar deja conştient de multe ori, pe acest drum.
Deocamdată se preferă contemplarea, fără aprofundare încă, fără analize de detaliu, fără cercetări adiacente din care s-ar putea înţelege multe lucruri legate de cele contemplate astfel.
Este un fel de adaptare la noutate, dar şi un fel de odihnă pentru drumul care continuă.
Ar fi bine să înţeleagă fiecare om acest sens, fără să mai nege activitatea celor care s-au odihnit şi merg mai departe, concentraţi, cu curaj.
Condiţiile terestre - stelar-planetare, în sens mai larg: galactice, subzonale şi zonale - merg încet mai departe, construindu-ne drumul, făcându-ni-l mai uşor. Astfel de condiţii fac posibile înmulţirea percepţiilor noastre spaţiale, fac posibile rememorări ale vieţilor anterioare - ale experienţei petrecute la acelaşi nivel de vibraţie pe care l-a mai trăit omenirea - însă pe coborâre, pe diminuare, în timp ce azi trăim pe urcare, pe creştere de vibraţie.
Se spune frecvent că subconştientul creează o punte între el şi conştient. Părerea mea este că subconştientul nu creează ceva, ci foloseşte ceea ce se creează în mediul de trai:
- creşterea frecvenţei vibraţiei stelar-planetare;
- modificarea corpurilor noastre - reală, perceptibilă clar în structura sistemului nostru corporal fluidic acum, perceptibilă treptat şi în modificarea simţurilor noastre totale trupeşti, care nu sunt nicidecum alterate, ci doar dezvoltate. Rădăcinile au existat şi există în patrimoniul senzorial al tuturor oamenilor (deocamdată să discutăm despre oameni, vom discuta cândva şi despre alte vieţuitoare) - doar se dezvoltă acum, cu viteze diferite, în funcţie de experienţa fiecărui spirit în parte de a-şi folosi propria sa experienţă anterioară. Însăşi folosirea conştientă ajută.
Datoria celor care înţeleg mai repede cum să folosească condiţiile existente, condiţiile favorizante aflate în permanentă dezvoltare, este aceea de a-şi ajuta semenii şi de a învăţa la rândul lor ori de unde le-ar veni un ajutor.

Dar este drept, subconştientul urcă spontan către conştient, formând încredinţări în existenţa unor seturi de experienţe obişnuite pentru omenire în trecutul nu prea îndepărtat. Condiţiile favorizante creează posibilităţi de reamintire - ajutătoare în acest moment în primul rând, pentru înţelegerea propriilor posibilităţi ale spiritului uman: şi pe plan universal, şi pe plan pământean. Să înţelegem astfel că toate cele care se petrec în acest moment nu sunt primele de acest fel, crezute de unii oamenii ca fiind petrecute în viaţa maimuţei-ajunse-om-creator, ci este vorba despre revenirea la ceea ce a fost omul în trecutul său pământean - însă o fiinţare deja mult mai puternică, mai conştientă în planul trăirilor sale generale.

Cred că este posibil acum, după ce am discutat multe lucruri legate de călătoriile noastre înterzonale, în virtutea cărora ne aflăm acum pe Pământ, să discutăm chiar despre experienţe de pe alte meleaguri universice, care au un corespondent oarecum posibil de înţeles în acest moment pe Pământ, chiar dacă vibraţiile planetare sunt într-o rapidă variaţie pe urcare, de la o perioadă scurtă de timp, la alta.
Da, este destul de greu să se stabilească omul pe o direcţie clară de analiză a unor lucruri puţin cunoscute. Dacă nu ar fi existat o răceală, chiar ceva mai mult decât scepticism, un fel de război generalizat deja, indiferent dacă este dus sau nu cu arme - cunoaşterea omului ar fi pătruns mult mai departe decât se află ea în prezent.

PERCEPŢIA UMANĂ CONTEMPORANĂ A REALITĂŢII
Sunt întrebată deseori - sau mi se spune direct, deseori - că eu pătrund în Biblioteca Akasha. Cândva aşa a fost numită o asemenea pătrundere, ca şi cum sufletul nostru ar pătrunde într-o bibliotecă uriaşă cerească. Este o exprimare metaforică. Este bine să privim lucrurile de la nivelul nostru actual. Forţele noastre spirituale pot pătrunde în spaţiu sau pot să-şi "citească" timpurile petrecute undeva, privind ca un film ceea ce conştiinţa i-a înregistrat de-a lungul şi de-a latul universului. Sau în alte universuri, sau în alte dimensiuni paralele - oriunde a trecut, formându-şi o simţire, o experienţă, indiferent dacă a putut cândva pătrunde sub îndrumarea şi puterea ajutătorilor săi astrali sau dimensionali, sau chiar a lucrat cândva în astfel de locuri. Chiar dacă azi ajutătorii ar spune că există ceva, undeva, dacă cercetătorul nu poate cupla propria sa simţire cu cele despre care i se povesteşte astfel, nu poate procesa spre comunicare proprie cu exteriorul: de la om la om, de la el - către grupurile altor semeni. Totuşi înţelegerea este foarte mare, foarte variată, şi descoperim mereu alte posibilităţi de cercetare şi de înţelegere, odată cu creşterea vibraţiei planetare: şi, odată cu ea, creşterea vibraţiei propriului nostru sistem corporal, care ne ajută să percepem şi să trăim experienţa unor asemenea timpuri.
Însă spiritele umane au o experienţă universică pe care, din întrupări în perioade planetare greu de trecut nu o pot recunoaşte, încă: din varii motive, cel puţin cele expuse deja. Există însă o elasticitate a gândirii, a cuprinderii sufleteşti şi mentale pe care începem s-o înţelegem treptat, pe măsură ce viaţa cotidiană ne obişnuieşte cu diferite forme de trăire locală. Astfel, deja am depăşit vremea unicităţii bibliotecilor, chiar şi pe aceea a cinematografului şi astfel depăşim treptat vremea când ni se spunea despre bibliotecile cereşti, apoi despre vizionarea pe un ecran ca la cinematograf: ajungem să înţelegem azi şi să ne concentrăm pe percepţiile sferice şi treptat să înţelegem şi percepţiile numite azi holografice.
Percepţia sferică primeşte informaţii ca trăitor în mijlocul imaginii percepute, nu de dincolo de ea: nu este o contemplare neparticipativă, decât dacă nu cunoaştem legăturile dintre noi şi mediul înconjurător. Doar la prima vedere se poate spune că nu participă corpul nostru fizic, deşi el trăieşte permanent, vehiculând fără oprire: adică primeşte, foloseşte, dă mai departe energii, materii, vibraţii, informaţii. În plus, percepţia observatorului, în special în spaţiul temporal - referitor la perceperea unor evenimente care nu se petrec "on line" - se poate împleti cu percepţiile altor trăitori, chiar din perioada trecută, aflată sub observare. În funcţie de direcţia de analiză, este sau nu este necesar să decelăm propriile trăiri din totalul trăirilor din epocă, propriile amintiri de ale altora: chiar în contemporaneitatea observatorului - ceea ce este foarte important.
Cunoaşterea sau necunoaşterea pentru noi a unor asemenea amănunte formează imagini deosebite una de alta. Mentalul nostru poate face astfel de separări dacă este nevoie, privind lucrurile din perspectiva diferitelor grupuri spirituale care trăiesc evenimentele studiate. Însă rar îi trebuie omului pe Pământ o informaţie pură personală în perioadele planetare cu volum imens populaţional. Spiritul uman trebuie să-şi formeze o imagine globală asupra universului, privind cu toate grupurile deodată cele cercetate: indiferent dacă alţii se preocupă sau nu de acelaşi lucru observat de cercetător. De cele mai multe ori omul are necesitatea evoluţionistă de a privi totul prin prisma propriului său grup de întrupare, şi numai în cazuri de lucrare de ajutător are nevoiesă privească momentan realitatea prin proprii săi "ochi" spirituali.
Căci există o vreme a "privirii" personale, individuale, şi o vreme a privirii, observării, înţelegerilor de grup: de grup spiritual propriu, apoi extinzând percepţiile la înţelegerea modului de observare a altor grupuri spirituale, întrupate în acelaşi mediu planetar.
Şi pentru asta suntem azi pe Pământ, pe lângă multe alte necesităţi şi sarcini de împlinit.
Toate la un loc formează o imagine complexă, din care putem înţelege întreaga realitate, precum şi felul în care a ajuns, mai mult sau mai puţin distorsionat, la noi, în contemporan, imaginea celor petrecute în realitate.
Dar despre toate acestea avem tot timpul să discutăm în continuare.

Să discutăm concret, despre condiţiile care ne facilitează azi percepţii înaintate ale realităţii înconjurătoare: din ce în ce mai mult pentru cei care conştientizează şi doresc acest lucru, se concentrează pe această cale - dar şi pentru tot mai mulţi oameni care nu au acordat atenţie până acum unor asemenea disponibilităţi omeneşti.
Să ne întoarcem la călătoria astrală. Este valabil şi pentru activitatea mentală înaintată.
Călătoriile astrale se declanşează prin desprinderea, parţială şi pe termen scurt, a corpului astral de restul sistemului corporal. Declanşarea este legată de obicei de o liniştire profundă, situaţie în care undele cerebrale se cuprind într-un interval de cca. 7 - 14 Hz. Acest interval este cunoscut sub denumirea de segmentul undelor cerebrale "alfa".
Am menţionat de mai multe ori în studiile mele că nu folosesc în mod expres valori, pentru că ele suferă variaţii de la o perioadă planetară la alta. Mă limitez la o numire de interval - şi observ cu bucurie că şi alte scrieri folosesc doar numirea intervalului, fără să mai ofere valorile limită, momentane, ale segmentului.
Dar când este nevoie să ne situăm în înţelegerea celor obişnuite cititorului, interlocutorului, este necesar să mă refer şi la valorile cunoscute deja. Concret, în cazul nostru, acest interval se modifică actualmente, în condiţiile în care vibraţia medie planetară creşte permanent şi favorizează treptat liniştirea profundă a tot mai multor oameni. De fapt vibraţiile planetare au crescut constant de mult timp, însă acum omul poate percepe chiar şi cu senzorii corpului său fizic unele modificări ale mediului înconjurător. Alte modificări rămân însă, în continuare, în domeniul percepţiilor cu senzorii altor corpuri (astral, mental şi cauzal).
Să reţinem că astfel de modificări au loc totuşi lent, nu brusc, în mod deosebit pentru ca schimbările să nu obosească, să nu provoace dezorientări. De asemenea, să intre treptat în astfel de conştientizări spirite puternice, cu experienţă mai mare în această zonă a universului, ajutând treptat şi pe celelalte, care au nevoie de o perioadă mai mare de acomodare; sau spirite care trebuie să ajute direct pe cei aflaţi în continuarea sarcinilor lor de altă natură, urmând ca treptat, pe măsura finalizării sarcinilor actuale, să urmeze şi ele aceleaşi căi de lărgire a volumului de percepţii proprii.
Astfel, se întâlnesc frecvent oameni aflaţi în stare de activitate complexă, dublată de stare emoţională furtunoasă pentru ei personal, dar având unde cerebrale cuprinse între 6 - 10 Hz. (interval care devine "beta" pentru ei: stare activă şi hiperactivă); iar starea lor alfa se cuprinde frecvent între 5,5 şi 9 Hz. (la 9 se pot afla chiar în mijlocul unor acţiuni rapide şi puternic reactive, ale vieţii lor curente). Nu voi mai folosi valori, dar voi folosi exprimări legate de suprapunerea treptată a segmentelor lor, astfel încât viitorul - la fel ca şi trecutul, pe care îl vom studia detaliat în curând - va croi un om în stare de a folosi toate disponibilităţile sale în acelaşi timp, fără deosebire pentru stările sale curente: de lucru, de emoţie, de deplasare, de comunicare.
Astfel de oameni pot să se liniştească rapid după încheierea acţiunilor lor, pot ieşi repede din stări emoţionale furtunoase (furtunoase doar pentru ei înşişi, însă mult reduse faţă de acelaşi fel de stări ale altora), pot intra în stare alfa rapid, fără pregătiri speciale: meditaţie, linişte înconjurătoare.
Stările de acest fel modifică în mod complex manifestarea personală generală, făcând trecerea către apariţia unui nou interval comun, specific unei vieţi derulate cu multă linişte interioară. Astfel de oameni simt nevoia de mult mai multă linişte, de trăirea în conştientizarea permanentă a energiilor, de urmărirea propriilor intuiţii, clar-simţuri, stărilor de conştiinţă extinsă spaţial şi temporal.
Nu este nicidecum o trăire voluntar-elitistă, retrasă dintr-un sentiment de superioritate, ci o trăire special-retrasă pentru autocunoaştere, autocontrol, auto-dezvoltare.

Omenirea merge astfel cu paşi mari, din ce în ce mai siguri, pe Calea Liniştii Lăuntrice Luminate. Părerea mea este să nu ne fie nici frică, nici ruşine să o numim direct, fără reţineri, chiar dacă conceptul vine din partea altor popoare. Ea chiar este calea noastră, a tuturor oamenilor.

Sunt multe de spus referitor la asemenea trăiri. Este o revenire la stare pe care a avut-o omenirea înainte de ultima glaciaţiune - chiar încă o perioadă de timp considerabilă după relaxarea atmosferică a planetei+refacerea completă populaţiilor umane. Populaţii care s-au retras din mediul planetar dens (din corpurile fizice) spre odihnă astrală, prin voinţă proprie, nicidecum prin înecare, prin pedepsire pentru păcate imaginare. Nu prin retragere catastrofică, prin voinţa unui Dumnezeu de neînduplecat. O astfel de omenire liniştită, aşa cum a fost ea cândva, era conştient-pătrunzătoare a tuturor "tainelor" micro- şi macro-cosmosului: ale câmpurilor stelar-planetare, ale dimensiunilor structurate în mod folositor pentru toţi întrupaţii de pretutindeni, ale unui univers care nu mai avea pentru "ochii" lor locuri "goale". O omenire care conlucra permanent cu entităţile ajutătoare proprii, cu coordonatorii dimensionali de grup propriu şi planetar; desfăşurând o creaţie umană exclusiv mentală, la fel ca şi deplasarea, ca şi întreagă gamă a relaţiilor omului cu societatea sa, dar şi cu biosistemul planetar.

Către acest fel de trai se îndreaptă omenirea în prezent. Semnele sunt peste tot, ca florile printre mărăcinii care nu au nici o vină că sunt neplăcuţi de oameni. Este nevoie doar să ne deschidem sufletul pentru a vedea că lumea se schimbă.
Şi să-I acceptăm schimbările, ca florile… nu ca bolile…

Bucuria acestor oameni nu neagă existenţa celor care nu-i acceptă, chiar dacă aceştia din urmă aşa vor să creadă. Poate se vor strădui şi ei să nu mai creadă aşa ceva, când şi cum vor putea. Şi astfel, şi viaţa lor se va schimba, viaţa tuturor, căci fiecare om vine cu ceva nou să contribuie la tabloul în formare. Trebuie doar să înţelegem că ni se oferă şansa să învăţăm să colaborăm, să ne simţim părtaşi la acest peisaj al înţelegerilor noastre, aflat în curs de realizare.

Dacă fiecare om în parte ar fi cunoscut dintr-o dată, acum, totul - s-ar fi format oameni-insule pline de suficienţă, fără intenţii de colaborare, de conlucrare: singurătăţi într-o lume uitată de lume… Omul viitorului va trăi singur, dar nu necăjit-însingurat, nu dispreţuitor-retras. Va colabora în comunicare permanentă cu semenii săi: cu conlucrătorii săi, din corp astral sau fizic, ori va învăţa să lucreze singur - adică să ducă o lucrare singur de la cap la coadă, având îndrumare, dar realizarea fiind proprie. Va fi stăpân pe lucrarea sa, folosind cunoaşterea de care va avea nevoie - uriaşă comparativ cu aceea a omului de azi, dar ştiind foarte clar cu ce poate veni în viaţa sa fiecare om şi fiecare entitate.
Acum se formează cunoaşterea forţelor pământene ale grupurilor spirituale, şi prin prisma celor de la acest nivel al greutăţilor omeneşti, se formează cunoaşterea celor cu care în viitor fiecare om va colabora, indiferent unde se va afla. Aşa cum în trecut s-a format, de la nivelul uşurinţei de cercetare şi aplicare a tuturor celor cunoscute la nivelul galaxiei noastre, tot aşa acum este pe cale să se împlinească cunoaşterea de la nivelul greutăţilor fiecăruia în derularea trăirilor comunităţilor spirituale.
Deocamdată sunt mulţi oameni care acceptă intuitiv, alţii care acceptă metaforic - şi nu este nici o ruşine asta, pentru că aşa am fost învăţaţi de societate: fie prin latura ei laică, fie prin latura ei religioasă.
Alţi oameni încep să perceapă lumini, alţii - structurile din spatele luminilor. Vieţile se schimbă după noile încredinţari. Oamenii simt că s-au născut pentru acest fel de a percepe realitatea, pentru a ajuta pe cei care nu au avut posibilitatea de a trăi altfel decât prin a fi: a fi generaţii de război, generaţii de sacrificiu - generaţii de sclavie laică sau religioasă.
Simţim cu toţii acum că nuanţele devin definitorii - trecând de la dubiul lui "a exista, a fi" la încredinţarea că "este" - dar depinde de detalii cum sunt toate în această lume.
A venit timpul demistificărilor, privirii realităţii drept în faţă… O realitate pe care mulţi o contestă şi azi, chiar dacă în sinea lor înţeleg că "Nicăieri nu iese fum fără foc" şi că nimic nu este atât de simplu după cum au crezut până acum.

Percepţia prezent-trecut-viitor este doar o stare comparativă din care se pot trage concluzii şi învăţătăminte despre care poate vorbi altora, se pot întări oamenii între ei şi astfel pot merge mai departe. Simultan şi consecutiv în secvenţele vieţii sunt înţelese global azi, la fel ca şi conştientizarea poziţiei universale din perspectiva căreia omul este un "spaţiu-în-spaţii" purtând cu el secvenţe de timp perceput simultan, asemănător amintirilor pe care le purtăm, şi le folosim, în timp ce trăim concretul vieţii.
După înţelegerea sfericităţii cu complexitatea sa reală, începem să înţelegem că ceea ce am numit simultan cuprinde la anumite nivele şi secvenţial, derularea secvenţelor una după alta: în locurile din univers unde se formează de fapt înţelegerile de bază ale existenţei noastre. Şi că, la alte nivele, a căror importanţă rulează fără oprire, lucrurile sunt mult mai complexe: iar această complexitate o putem intui fiecare dintre noi, cu timpul, chiar de pe Pământ. Căci numai la început le numim intuiţii, acolo unde treptat se formează chiar percepţii senzoriale: cu senzorii de alt fel decât cele ale corpului nostru fizic. Iar astfel de senzori formează percepţii simultane ale spaţiului în care se află corpul de manifestare (fizic) şi ale spaţiilor percepute cu senzorii corpului astral, mental sau cauzal.

ALTE FACILITĂŢI: DEZVOLTAREA SISTEMULUI CORPORAL FLUIDIC
Astfel de intuiţii se transformă treptat - dar repede - în clar-intuiţii şi apoi în clar-simţuri. Procesul acesta este facilitat de modificări în planul nostru corporal: să amintim pasager deocamdată (având în vedere că un astfel de subiect va fi dezvoltat pe larg în studii viitoare) faptul că sistemul corporal se modifică în structurile sale fluidice, chiar în acest moment planetar. Cei care au deja posibilităţi corporale de clarvedere pot să observe astfel de modificări în forma de prezentare a sistemului corporal uman total, în spaţiul înconjurător. Forma clasică de "ou" fluidic, cunoscută până acum, se transformă treptat în formă sferică, prin creşterea vibraţiei corporale - influenţată de creşterea vibraţiei planetare şi, sub influenţa ei, de creşterea conştienţei proprii, ajutătoare şi ea pe multiple planuri existenţiale.
Să reţinem, nu numai corpul eteric are plexuri de vehiculare a energiilor şi materiilor filamentare, chiar corpul eteric are cu mult mai multe astfel de plexuri şi subplexuri, canale cu structuri şi dimensiuni diferite, alte structuri ajutătoare despre care am mai discutat pe parcursul acestor studii.
Fiecare plex al corpurilor fluidice se dezvoltă mult în această perioadă: nu numai plexul în sine, ci şi subplexurile aflate în imediata sau mai îndepărtata apropiere a plexurilor. Subplexurile se unesc la rândul lor cu canalele de vehiculare energo-materială din apropierea lor, formând la rândul lor noi plexuri. O parte a canalelor, în continuare, se dezvoltă formând subplexuri - toate la un loc conducând astfel la mărirea volumului de fluxuri energo-materiale vehiculate prin corpurile noastre fluidice.

Totul se conştientizează astfel treptat prin alte feluri de a percepe realitatea, fără ca disponibilităţile vechi să-şi piardă importanţa. Multe lucruri puteau fi percepute şi până acum, aşa cum am mai scris prin alte studii, însă omenirea a avut alte secvenţe de manifestare de înţeles până acum, în această călătorie pământeană care se apropie de sfârşit pentru multe spirite umane.
Ceea ce nu putea fi în mod extins realizat până acum, limitat fiind chiar prin construcţia corpului fizic generalizat uman, a fost creaţia materială conştientă prin materializare/dematerializare sau prin remodelare (ceva mai simplă), dar şi deplasarea prin plutire rapidă la suprafaţa terenului (prin întărirea corpurilor eteric-astral) şi comunicarea de tip mental (prin translaţie de peisaj cu includerea activităţilor de tip creativ-uman). Folosirea exclusivă a corpului fizic a creat dezobişnuirea de folosirea conştientă a altor posibilităţi, iar folosirea brutală şi excesivă a corpului fizic (muncă brută, mizerie, lipsa hranei adecvate pentru o astfel de muncă, condiţiile brutale de trai: frig, frică generalizată, distrugerea corpurilor prin bătaie, chinuri, etc.) a completat în mod constant pierderea condiţiilor optime de desfăşurare a manifestărilor înaintate a spiritelor întrupate astfel.
Însă numai astfel omenirea şi-a cunoscut limitele specifice în vibraţiile scăzute ale universului, reacţiile sale în faţa unei astfel de vieţi creată de proprii semeni, dar şi puterea de a-şi regăsi forţa necesară împotrivirii celor care i-au limitat activitatea creatoare, în mijlocul vieţii universale.

CONŞTIENTIZAREA IMPORTANŢEI ACTIVITĂŢILOR NOASTRE DE TIP ASTRAL, MENTAL ŞI CAUZAL
Toate le ştim, e bine să le avem în vedere şi este bine să înţelegem că toţi învăţăm din ele. Şi înainte de a le practica, şi în timpul practicii, şi după ieşirea din lucru efectiv, în continuarea altor activităţi, fără părăsirea trăirii generale în domeniul de cercetare.

Este ceea ce de regulă se numeşte în învăţăturile şi aplicaţiile umane: "trăirea" în conştienţa percepţiilor permanente - trăirea în isihasm, daoism, reiki, etc.

Călătoriile astrale aşadar există, sunt activităţi distincte ale spiritelor, efectuate mai mult sau mai puţin conştient. Ele nu trebuiesc confundate, aşa cum explicam la un moment dat, cu activitatea de percepţie mentală. Va veni un timp în care cu toţii vom conştientiza acest lucru. Ceea ce avem de înţeles în continuare este faptul că prin călătorii astrale, activitatea de percepţie mentală devine mai uşor de derulat:
- pe nivelul deplasării şi cercetării conştiente astrale, simţirii asemănătoare (şi încă mult mai mult decât atât) folosind şi simţirea globală oferită de simţurile trupului, cu care suntem obişnuiţi din viaţa curentă;
- pe nivelul amintirilor din vieţile anterioare, înţelegând derularea învăţăturilor proprii pe Pământ, desfăşurarea societăţilor omeneşti, desfăşurarea trăirilor altor vieţuitoare în preajma sau mai depărtat de oameni;
- pe nivelul combinat al amintirilor şi al cercetărilor astrale din lumea înconjurătoare, contemporană, a planetei de reşedinţă: exact cum am merge la munte şi cu această ocazie ne amintim de alţi munţi, alte excursii, alte trăiri asemănătoare sau complementare: cum este la munte comparativ cu felul în care ne simţim la mare, în condiţii de şes sau în condiţiile în care muntele coboară în pante abrupte spre mare… Aceasta este numai o comparaţie, căci trăirea prin călătorie astrală sau prin activitate mentală este mult mai amplă, mai vie, este o învăţătură mereu nouă pentru spiritul care conştientizează faptul că nici un moment trăit nu este identic cu altul.

După obişnuirea cu cunoaşterea din călătorie astrală - cel mai uşor de accesat acum, în zarva planetară, prin liniştire cu ajutorul meditaţiei, derulată în condiţii optime pentru o astfel de lucrare - se va ajunge treptat, dar totuşi repede, la desfăşurarea activităţii mentale direct din stare beta: cu ochii închişi sau deschişi, în desfăşurarea altor activităţi (luarea de notiţe, efectuarea de desene, diagrame) - adică trăirea unor condiţii optime pentru derularea de cercetare. Căci, dacă azi ne-ar place să vedem pur şi simplu locuri de pe Pământ sau din cosmosul apropiat fără eforturi financiare, "mâine" ne vom da seama că avem nevoie de cercetare, de studiu, de înţelegerea subtilităţilor, a tuturor amănuntelor peste care am trecut destul de superficial, crezând că nu mai este nimic de cercetat, de înţeles sau de aprofundat.

De fapt, din acel moment începe viaţa-liberă-pur-umană.

luni, 15 noiembrie 2010

INTREBARE…

Intrebare: "Este calatoria astrala un pacat, din punctul de vedere al crestin-ortodocsilor?"

Multumesc din toata inima pentru aceasta intrebare.....................

MOTTO:
Am invatat sa privesc in sufletul oamenilor si sa vad cat de greu ne este tuturor...

...De ce se spune oare sa privim in inima noastra, caci acolo se afla tot adevarul?..
Pentru ca – cred eu – trebuie sa simt daca ceva mi se potriveste sau nu, daca cred ca pot suporta sa privesc adevarul in fata, asa cum il cred eu...
Indiferent ce mi-ar spune cineva, indiferent cata prestanta ar avea ceva spus de altul, indiferent cat de mult timp am crezut ceva... daca altceva incolteste in sufletul meu si eu, cu sufletul acela din adanc, cinstit in mine insami, pe care nu mi-l stie nimeni, despre care nu am avut niciodata indoiala ca sunt eu cu mine insami... trebuie sa aleg... atunci doar acel lucru am sa-l cred...

Daca din lupta intre nou si vechi gasesc mai multa intelegere pentru vechi, inseamna ca acela este drumul meu.
Daca am interes sa urmez o cale sau alta, si propria mea constiinta imi da voie sa o fac (familie, boli, frica) atunci merg asa cum pot, si pe urma voi merge si asa cum simt eu. Caci lumea imi poate crea frici de netrecut, pentru mine personal, pentru cei ce sunt in grija mea, si imi asum ceva in fata constiintei mele.
Adica in fata inimii mele.
Si pot merge mai departe cu adevarul in sufletul meu, chiar daca este acela pe care lumea mea, grupul meu il dispretuieste. Si traiesc sperand ca adevarul din inima mea va fi pretuit candva.

Si daca imi voi asculta inima in continuare, voi gasi acolo si raspunsul, si puterea, curajul de a schimba exteriorul cu ceea ce pastrez ascuns in interiorul meu...

Cred ca nimeni nu este de dispretuit. Caci vine un timp al dispretului si un timp al pretuirii...
Ca este o mare greutate sa caut adevarul, sa traiesc cu adevarul in fata oamenilor, dar tot atat de greu este si sa nu traiesc cu adevarul in fata lor.

Aceasta este raspunsul meu.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

DE CE ESTE NECESARĂ CUNOAŞTEREA VIEŢILOR ANTERIOARE

Până când vom înţelege împletirea tuturor noţiunilor extinse şi profunde ale universalului care ne cuprinde, ne hrăneşte, ne învaţă, ne iubeşte conştient şi concret: prin structurile şi Creatorii lor eterni – să înţelegem şi să trăim conştienţi măcar de câteva dintre acestea: fără de care viaţa noastră omenească nu este posibilă. Care astfel ne pătrund şi ne înconjoară, în acelaşi timp ne susţin viaţa şi activitatea noastră de creatori conştienţi universali – începători şi totuşi înaintaţi pe calea înălţării noastre eterne.
Să înţelegem aşadar că acest aspect universal al vieţii care ne cuprinde şi ne înconjoară în acelaşi timp are mai multe aspecte împletite strâns atât de armonios, încât curgerea lor devine lină şi insesizabilă de multe ori. Scopul unei asemenea curgeri line este derularea vieţii fără ca vieţuitoarele să trăiască sincope, dezorientări la începuturile înţelegerilor lor. Toate aspectele vieţii universale se împletesc în acest fel, chiar dacă multe secvenţe ale sale se petrec departe de locurile începuturilor evoluţiilor spiritelor: tocmai pentru asemenea cauze, ele se derulează identic pe tot cuprinsul universului nostru – dar şi în cuprinsul celorlalte universuri. Căci toate se află într-o interdependenţă strânsă şi orice dizarmonie în cuprinsul unui aspect se va reflecta în cuprinsul celorlalte. O astfel de funcţionare este creată şi condusă în mod conştient, şi tot în mod conştient este mereu adaptată, remodelată necesităţilor celor care o folosesc, direct şi indirect, pe moment sau în cursul învăţăturilor lor ulterioare.
Să reţinem aşadar câteva aspecte ale universalităţii noastre şi a infinitului etern care ne cuprinde:
– un aspect de co-spaţialitate;
– un aspect de simultaneitate;
– secvenţe care se desfăşoară de sine stătător, dar susţinute implicit de restul Creaţiei, astfel încât spiritele trăitoare, utilizatoare direct, ori întrupate spre manifestare prin corpuri materiale, nu simt implicare întregului;
– secvenţe care se întrepătrund permanent, periodic sau sporadic, cu activitatea conştientă a spiritelor sau doar în virtutea unor legi naturale implicite circulaţiei energo-materiale locale. Şi ele, şi funcţionarea lor devine repede sesizabilă la un moment dat al evoluţiilor, şi în continuare evoluţiile se bazează direct pe curgerea acestor periodicităţi sau elemente sporadice, pe care spiritele învaţă repede să le creeze chiar ele, la scară personală sau planetară, în calitatea lor de creatori conştienţi.

Universurile pot fi studiate – şi ne trebuie, mai devreme sau mai târziu, să le studiem secvenţă cu secvenţă pentru a înţelege crearea lor, principiile funcţionării lor, remodelările permanente în funcţie de profilul spiritual al grupurilor de utilizatori. Apoi putem urmări modul în care utilizatorii (spirite individuale, grupuri de spirite, monade individuale) încep să înveţe ei înşişi să participe la crearea fondului universal, ajutând la rândul lor – aşa cum şi ei au fost ajutaţi – alte generaţii de utilizatori care urmează căile evoluţiilor lor eterne, desfăşurate în spaţii infinite.
Aşadar, studierea secvenţelor – fie ele spaţiale sau temporale – ajută mult orice cercetător pentru înţelegerea universului în care trăieşte. Pentru modul în care trebuie să se orienteze clar pe fâşia de călătorie în care se află la un moment dat sau altul, îmbinând permanent experienţa acumulată, formând mereu experienţă nouă pentru trăirea viitorului său moment. O astfel de experienţă acumulată oferă trăirea necesară clipei ce vine, astfel încât nu este necesar un efort necunoscut – alt efort decât unul deja trăit anterior: perspectiva de folosire este alta, iar înţelegerea acestui lucru creşte experienţa noastră: ne face mai abili, mai elastici în gândire, în simţire.
Avem de făcut mai degrabă un efort pentru curăţarea terenului de „călătorie” – mai cu seamă când acest teren este plin cu resturile încercărilor altora de a-şi adapta terenul propriilor trebuinţe. Iar aici este de înţeles ceva deosebit de important.

Orice fiinţă începe prin a învăţa să-şi prelucreze mediul pentru hrana trupească sau/şi sufletească: ucigând sau distrugând – adică adaptând lumea pe care o percepe la necesităţile proprii de supravieţuire. Dar sfârşeşte prin a înţelege că „mediul” trebuie păstrat, ajutat să fiinţeze, învăţat prin exemplu personal să se protejeze la rândul său: fiinţă cu fiinţă, căci cel care a înţeles acest lucru găseşte noi metode de a-şi susţine viaţa proprie, gândirea şi simţirea proprie, contribuind la rândul său la susţinerea vieţii universale.
Şi vine astfel un moment de recunoaştere a experienţei personale şi a modului în care ea s-a format – şi se formează mereu: din secvenţele trăite şi înţelese, ajutătoare ele înseşi în diverse momente ale trăirilor noastre.
Aşa cum este acum, în aceste vremuri pe care le trăim azi: ajunşi în acest moment pentru a ne înţelege clar: originile, puterile, experienţa generală.
Să înţelegem că anumite puteri revin în forţă – pentru că nu suntem animale necunoscătoare, pentru că suntem mari creatori şi utilizatori ai unor creaţii de o deosebită calitate; care au învăţat să creeze un rai, nu l-au primit degeaba din partea altor creatori cu experienţă mai mare, doritori să ne înveţe permanent să ajungem şi noi asemenea lor.
Şi astfel înţelegând că vom proceda şi noi, la rândul nostru, cu generaţiile următoare de evoluanţi, aici sau în orice loc din univers.
Să înţelegem că am ajuns deja să cunoaştem o parte din univers, că am ajuns să ne cunoaştem pe noi înşine, iar acum aprofundăm asemenea cunoaşteri, le consolidăm în condiţii în care o parte dintre semenii noştri ne împiedică să trăim înţelegându-ne originea şi puterile: nici exagerând şi nici diminuând sau anihilând adevărurile evoluţiilor umane.

Cunoaşterea vieţilor anterioare pentru spiritul uman, în general – în calitate de creator conştient universal – este mereu necesară, în orice ciclu de vieţi, oriunde în univers: direct şi în întreaga sa complexitate cel puţin pământeană sau indirect, intuitiv – chiar dacă propria intuiţie este în momentul pământean actual mai mult sau mai puţin conştientizată. Nu mi se pare chiar de loc rău că omul spune deseori: “Mi-a arătat Dumnezeu !!”, căci tot ceea ce i se pare negândit de el însuşi, ca şi coborâtor din animalele necunoscătoare, ajunse “om” tot prin ajutorul lui Dumnezeu, nu poate crede că se trage parţial din propria sa experienţă spirituală. Formată tot prin ajutorul lui Dumnezeu: omul simplifică azi lucrurile, ca să se concentreze pe supravieţuire.
Deseori intuiţia vine de la tot ceea ce este dincolo de uman, omenesc, pământesc, planetar – numit Dumnezeu, căci avem nevoie de ajutor aici, pe Pământ, să ne ducem şi greutăţile, şi bucuriile. Învăţăm progresiv că avem simţuri speciale, pe care tot Dumnezeu ne dă posibilitatea să le regăsim, să le folosim, ustensile deosebit de sensibile pentru cunoaşterea omului şi universului în care trăieşte, un om conştient şi creator. Începem să decelăm faptul că Dumnezeu ne creează condiţiile – dar noi trebuie să le folosim.

Începem să înţelegem că ni se dă o „monedă” care trebuie înmulţită – şi nu îngropată…
De către toată lumea, nu numai de către câţiva oameni pe Pământ…

Nu trăim cu toţii aceleaşi lucruri şi nu reacţionăm în acelaşi fel la aceleaşi lucruri.
Cei care au găsit calea către călătorii astrale, către clar-simţuri, către studiul perioadelor anterioare de trăire (ceea ce numim “vieţi anterioare”) nu sunt întotdeauna dispuşi să se oprească să explice şi altora, nu sunt întotdeauna dispuşi să-şi adâncească ei înşişi cunoaşterea, mulţumindu-se să contemple universul şi să-şi descrie propriile stări de simţire globală. Ei pot ajunge frecvent să nege studiile celor mai atenţi, ale celor dispuşi să explice, dintr-o autosuficienţă uşor de înţeles, căci se compară mereu cu cei care nu au ajuns să cunoască lumea în alt fel decât prin simţurile corpului fizic.
Treptat însă, ajungem cu toţii să simţim mai întâi dorinţa vagă, apoi acută, apoi nevoia de a pătrunde înţelesuri din ce în ce mai ample ale vieţii noastre. Să înţelegem că amintirile din viaţa în curs de derulare, de care avem nevoie înţeleasă perfect azi, sunt numai reprezentări ale unor amintiri mult mai ample, mai profunde, cu înţelesuri încă şi mai cuprinzătoare decât micile amintiri care ne provoacă surâs sau întristare… Că nu înţelegem complexitatea mecanismului după care se acumulează şi se consolidează experienţa noastră universală – altfel nu am crede:
– ori că este suficient ca vecinul să aibă o experienţă pentru ca înregistrarea subconştientă a experienţei să fie suficientă pentru experienţa noastră proprie.
– ori că le ştim pe toate şi doar ne contemplăm azi, aici, peisajul unei posibile vieţi care însă nu se petrece în realitate, aşadar nu am avea nevoie să ne implicăm total în acest „fals în actul universal”. Părerea mea este că nimic nu este nici fals, nici fără rost, ci numai neînţeles în cele mai intime funcţionări ale neputinţelor noastre. Doar coordonatorii evoluţiilor noastre le înţeleg şi le pun în practică pentru ca fiecare spirit în parte să poată înţelege încet, treptat, cum se poate ajunge la complexele mecanisme ale simultaneităţii trăirilor inter-universice.

Nu înţelegem, de asemenea, că totalul vieţilor nu se desfăşoară simultan pentru cei care trebuie să înveţe detaliu cu detaliu – nu numai să adapteze local experienţa vastă la necesităţile momentului: aceştia din urmă sunt coordonatorii spirituali înălţaţi ai tuturor evoluţiilor noastre, celor mici încă. Una este să ne credem păcătoşi, damnaţi de o divinitate aparent neînţelegătoare astfel, alta este să ne înţelegem modest locul pe drumul nostru actual.

Să înţelegem că în alte părţi ale universului se pot derula secvenţe temporale simultane chiar pe aceeaşi planetă, aşa cum mă strădui să pregătesc desene pentru explicarea acestui fenomen.
Să înţelegem că avem corpuri care există simultan în celelalte universuri materiale (în Universul Astral şi în Universul Cauzal), dar ele nu sunt active în acele universuri, dacă suntem activi în acest univers – idem pentru celelalte universuri. Am spus că mă ocup deocamdată de fenomenologia acestui univers, pe urmă voi scrie pe larg şi despre alte universuri.
Să înţelegem că în ceea ce am numit zona a III-a a universului, zona galactică – unde galaxiile sunt corp comun de întrupare pentru o multitudine de popoare spirituale – fiecare întrupat în parte: de la fiecare stea în parte, până la cel mai mic organism monocelular (şi fizic, şi astral pe segmentul de vibraţie local) au aceeaşi simţire globală, experimentând toate simţirile oricărui întrupat din microcosmosul unei singure galaxii…
Pare a fi complicat de la acest nivel pământean… Dar vom discuta pe larg şi despre aceste lucruri, în plus faţă de cele deja discutate până acum: căci spiritele galactice – care sunt în pauza dintre două întrupări de tip galaxie – aflate acum în călătorie prin univers ca să nu-şi piardă agilitatea manifestărilor în întrupări individuale, sunt numeroase pe Pământ. Sunt ajutători de mare forţă (în special intelectuală) întrupaţi printre grupurile de spirite venite în blocuri piramidale din zona a II-a a universului. O astfel de scară spirituală am desfăşurat-o amplu nu pentru a crea impresii de clase, caste, etc., ci pentru a înţelege că avem ajutători de mare clasă printre noi, la care putem apela cu încredere, alături de secundarii, neştiuţi şi ei, din mijlocul nostru.

Să înţelegem că se poate orice din cele de mai sus (şi încă multe altele în plus, dar după câte ştiu nu au reprezentanţi pe Pământ, astfel încât nu are sens deocamdată să cer îndrumare pentru studiul lor). Dar va trebui să creştem mult ca să ajungem să trăim astfel de experienţe simultane: sufleteşti sau spaţio-temporale.
Dacă orgoliul ne dictează să credem acest lucru – îl credem: şi aceasta este o experienţă pe care trebuie să o trăim, fiecare dintre noi în parte. Am mai scris asta – o voi mai scrie… Fiecare e liber să creadă şi să experimenteze viaţa după cum simte nevoia.

Omul le cunoaşte în linii mari pe toate, dar are o dificultate relativ greu de acceptat că lucrurile nu merg la fel în orice punct al universului. CĂ FIECARE PUNCT UNIVERSIC SE DESFĂŞOARĂ SPAŢIO-TEMPORAL DUPĂ PUTEREA DE ÎNŢELEGERE A SPIRITELOR CELOR MAI NUMEROASE CARE TRĂIESC LOCAL. Iar omul este doar un musafir pentru scurt timp în acest loc numit Pământ. Dacă şi noi, cei care călătorim din când în când pe aici, trebuie să trăim în astfel de condiţii, este pentru a ne adapta experienţa la condiţii diferite, din locuri diferite, din perioade de timp diferite, pentru a ne putea integra din ce în ce mai uşor în trăirile spiritelor care ne urmează în evoluţii: pentru care vom fi ajutători din ce în ce mai experimentaţi, cu o experienţa care a crescut trăind şi ajutând pe orice meleaguri ale universului.
Când vom ajunge asemenea coordonatorilor evoluţiilor noastre, ne vom face în continuare oameni, trăind ca oameni în mijlocul oamenilor. Ne vom face chiar mai puţin decât oamenii, ca să trăim în mijlocul altor grupuri de întrupaţi, care evoluează şi ei: ca să ajungă oameni !!  Şi aşa mai departe…
Toţi avem nevoie de pătrunderi, din orice punct am privi vieţile noastre, cea prezentă în primul rând. Ne trebuie doar multă răbdare, cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru. Pentru asta, printre altele, am ajuns pe Pământ.
Nimic nu rămâne de neschimbat, indiferent din ce unghi de vedere privim viaţa. Totul se desfăşoară ajutat, dar şi noi trebuie să participăm mereu, prin efortul de a ne înţelege forţele, de a le folosi şi de a ajuta şi pe alţii să ajungă să înţeleagă toate acestea. Şi încă multe altele în plus, căci cu toţii înaintăm, nimeni nu stă pe loc – în orice spaţii şi în orice timpuri.

luni, 8 noiembrie 2010

CUNOAŞTEREA VIEŢILOR ANTERIOARE - PARTE A CONŞTIINŢEI UMANE EXTINSE

Se poate înţelege azi că a accepta existenţa vieţilor consecutive face parte din ceea ce numim extinderea conştiinţei umane.
De regulă se discută despre conştiinţă extinsă ca având o dimensiune de percepţie, de simţire a spaţiului, de conştientizare a simţirii umane în spaţiul universic contemporan.
După părerea mea, acceptarea existenţei, şi accesarea vieţilor anterioare, pentru studiu şi înţelegerea evoluţiilor noastre, face parte din conştiinţa umană extinsă către lumea, şi timpul care ne aparţin. Căci toate sunt create pentru noi, toate sunt ale noastre. Toate fiinţează prin noi - noi trăim numai datorită lor.

NORMALITATEA CĂUTĂRILOR. MARELE ŞI MICUL ADEVĂR
Căutăm să înţelegem ce sunt dimensiunile paralele - fie ele sufleteşti, fie structurale, să înţelegem câmpurile cu dubla lor formă de existenţă: ca fiind structuri universice diferite prin compunerea lor, şi totuşi împletite în funcţionarea lor ca stări vibraţionale diferite, ajutând în manifestarea spiritelor. Căutăm adevăruri în diverse fiinţări şi funcţionări ale macrostructurilor universului nostru (galaxiile cu stelele şi planetele lor) şi ale altor universuri, căutăm să înţelegem ce înseamnă stările de iluminare, sau călătoriile astrale. Sau vieţile anterioare.
Cei care caută doar câte puţin din fiecare acuză pe cei care doresc mai mult, iar ceilalţi acuză de suficienţă pe acuzatorii lor.
Cei care nu caută de loc acuză pe cei care caută, şi se trezesc "loviţi" prin apărare de către acuzaţii lor.
Şi înţelegerea acestor manifestări umane face parte din stările de conştiinţă extinsă, dincolo de acuze - către înţelegerea limitelor umane şi a căilor de depăşire a lor.
Fiecare are dreptate în felul său, cred eu, mai rămâne să depăşim cu toţii, cu răbdare, etapa acuzelor. Care are şi ea destule subetape şi, cerându-ne dintr-o dată totul - aşa cum procedăm de obicei - nu facem decât să ne împingem reciproc către săritul peste etape, obicei total nesănătos, cred eu.
Şi eu am conştientizat diverse straturi ale profunzimii acestui sfat în ultimele săptămâni. Şi mie îmi este greu să cedez întâietate acestui sfat în faţa celor care îmi impun să sar şi eu, la rândul meu peste etape sau, dimpotrivă, să mi le anulez cu neîncredere pe cele câştigate. Departe de a desconsidera cele care se petrec cu semenii mei, le acord tot respectul - dar merg mai departe.

Alţii acuză că se caută totul în exterior - şi nu în interior…
Aici m-aş opri să discut mai multe.
Am înţeles că, atunci când căutăm în exterior, să cunoaştem cât putem înţelege în fiecare moment al dezvoltărilor noastre, ne cuprindem pe noi înşine în interiorul lumii înconjurătoare. Care lume le cuprinde pe toate cele de mai sus… Care de fapt formează doar o mică parte din cele perceptibile din postura noastră de oameni, pe Pământ. Nu mai vorbim despre orice punct din univers, din toate dimensiunile structurale ale acestui univers, din perspectiva trăitorilor de pretutindeni: din alte universuri.
Suntem o bucăţică din toate. Fiecare dintre acestea ne sunt legate de fiinţa noastră universală. Ar trebui să învăţăm să ne cuprindem în TOT.
Unii dintre noi simt acut dorinţa aceasta, alţii mai puţin sau chiar de loc - însă toţi suntem pe acelaşi drum. Căutăm, cercetăm, înţelegem, TRĂIM. Pur şi simplu trăim viaţa exact aşa cum o percepem. Luând drept folositoare toate cele întâlnite: ca informaţii că există încă multe de aflat.
Mulţi fac aşa. Mulţi nu fac aşa.
Sunt de fapt diverse dimensiuni ale sufletului uman.
Căutăm adevărul unic - adevărul MARE, ADEVĂRUL ABSOLUT. Mie foamea de absolut îmi spune că omul într-adevăr este mult mai mult decât o maimuţă coborâtoare din raiul vegetal. O respect, această foame, chiar şi la cel care acuză că nu i se oferă totul gratis, total, dintr-o dată, şi vai de acela care nu i-l oferă astfel, care nu are voinţa sau puterea să îşi transforme semenii pe dată în Dumnezei.
Dar dacă ne-am mulţumi cu faptul că adevărul cel MARE este format din adevăruri mărunte, pe care nu le luăm în considerare doar pentru că sunt prea mici?… Sau care ne par aberante… doar pentru că nu le înţelegem noi, personal, rostul?…
Cum ar fi vieţile anterioare…
Unii cred că există. Alţii nu cred. Pentru că nu cred pur şi simplu, pentru că au crescut necrezând, pentru că nu au nici o motivaţie să creadă. Unii nu spun că ar crede, nefiind împăcaţi cu ei înşişi din cauze religioase. Viaţa aceasta de acum, privită între convolutul vieţilor anterioare şi moartea din perspectivă, provoacă frică. În faţă necunoscut, în spate necunoscut. Ne trebuie mult curaj pentru învingerea fricii, chiar pentru a recunoaşte în sinea noastră.

Eu cred. Simplu. Şi pentru că am crezut şi cred, tot ceea ce descopăr ofer, pentru că vreau să întăresc încrederea în existenţa lor: acolo unde există această încredere.
Am studiat trecutul omenirii şi am descoperit multe aspecte noi, unele neconcordante cu puţinele cărţi de profil pe care am avut timp să le citesc. Au fost şi aspecte concordante cu cele citite. Multe erau - dar însemnau altceva decât cele expuse în cărţi. Nu acuz nici o clipă de neseriozitate, superficialitate: este o scară. Pe care m-am sprijinit şi eu, pentru a înţelege multe alte lucruri. Port respect tuturor celor care încearcă să exprime ceva, să ofere ceva. Nu sunt de acord cu denigratorii cu orice preţ, deşi le înţeleg dezorientarea, mai ales durerea pentru cultura pe care s-au străduit să şi-o realizeze, iar azi discuţiile lumii merg în direcţii diferite.
Să reţinem din cele scrise în articolul trecut: că nimic nu este degeaba, că totul ne creează o deschidere pe care elasticitatea sufletului şi minţii noastre se va sprijini etern.
Vieţi anterioare… societăţi de mult apuse… Am descoperit, spre marea, uriaşa, luminoasa mea mirare, că lumea antediluviană nu s-a schimbat din cauza păcătoşeniei omenirii, continentele nu s-au rupt din aceleaşi cauze (deşi a fost chiar o cauză comună şi ruperii/scufundării Lemuriei insulare, şi aceluiaşi dublu fenomen în cauza Atlantidei vestice). Ruperea continentelor, scufundarea lor - la fel ca şi frigul+întunericul sunt fenomene naturale. Şi încă câte şi mai câte… Am aflat secretul caselor "de aur" şi a celor de "cristale", am aflat secretul materializării şi dematerializării, creaţiei circulare "de jur-împrejurul creatorului" şi al creaţiei eşantionare - spre cercetare şi având aplicaţii nebănuite azi de noi. Rădăcinile celor pe care le facem azi se regăsesc simplu şi frumos în experienţa anterioară a omenirii. Sunt rădăcini care numai parţial s-au format pe Pământ, căci zestrea spirituală, de experienţă a omenirii, este infinit mai mare şi mai veche.
Cercetătorul care îşi scrie etapele şi concluziile aprofundează el însuşi cunoaşterea, treptat. Căci nimic nu este înţeles total din prima clipă ci, studiind multe alte evenimente, structuri, desfăşurări de lucrări omeneşti străvechi sau contemporane, ajutaţi de către entităţile noastre astrale ajutătoare, pătrundem treptat MARELE ADEVĂR.
Ne doare că astfel de entităţi nu elimină dintr-o dată răul de pe Pământ. Nu înţelegem că liber arbitru au şi cei "răi" - care doresc să fie eliminaţi "cei buni"… Şi, de fapt, nu conştientizăm că însuşi marele şi complexul efort al reîntrupărilor este cel mai mare BINE, fundamental şi etern, pe care ni l-au oferit spre învăţătura înţelegerii propriilor noastre forţe cei ce sunt Coordonatorii, Creatorii evoluţiilor noastre.
A cere ceva în plus ne vom da seama că este cea mai mare "impertinenţă" a începătorului. Pe care ei ne-o înţeleg şi ne ajută să ne trăim vieţile cu forţele proprii, ajustând doar influenţele negative ale activităţilor noastre inconştiente asupra planetei, planetelor ei surori, stelei şi sistemului stelar care ne cuprinde şi ne aşează în galaxia noastră călătoare prin univers…
Şi ei nu elimină complet astfel de influeneţe, ci doar estompează. Căci, de fapt, ei aşteaptă ca, prin jocul înţelegerilor noastre, NOI ÎNŞINE să înţelegem rostul celor constructive şi celor distructive din manifestările noastre, arătându-ne efectele parţiale ale faptelor noastre asupra lumii. Dacă ne-ar fi lăsat să le vedem pe cele totale chiar în timpul vieţii noastre, planeta nu ar mai fi existat de mult.
Iată, căci a venit vorba! parte din Adevăr este şi acela că nu trăim o lume "reală", şi cei care ne atrag atenţia asupra acestui fapt consideră că acesta este CEL MAI MARE ADEVĂR. Şi dintre ei, unii chiar ne îndeamnă să nu ne implicăm prea mult în această lume de "doar-trupuri" şi nu de spirite, căci cu cât ne-am implica mai superficial sau …mai elitist, cu atât am fi mai solari, mai stelari, mai dimensionali. Şi asta - chiar dacă aflăm că în alte părţi ale universului tot nu suntem spirite faţă-în-faţă, comparativ cu trupurile noastre "dure" şi "urâte" de aici, corpurile din alte părţi ar fi cu adevărat de lumină. Şi acest lucru ar fi cel mai important. Cu cât vom fi mai nepăsători faţă de greutăţile semenilor noştri, atât ne-am croi mai repede şi mai complet drumul către alte locuri, acolo unde de fapt suntem "noi".
Azi ei stau pe margine şi distribuie acuze sau aplauze. Mâine, acel tip de "mâine" care înseamnă în viitorul ciclu de vieţi în care vom mai poposi pe aceste meleaguri universice, după multe şi alte mari întăriri spirituale, îşi vor trăi şi ei simţirile, şi înţelegerile în alte moduri - comparativ cu cel de azi.

Fiecare e liber - şi ar trebui să înţelegem asta, să folosim cele pe care ni le oferă coordonatorii evoluţiilor noastre pentru a ne trăi vieţile exact aşa cum sunt ele, fără să acuzăm sau aplaudăm deopotrivă de fanatic cele din jur.
Să înţelegem că trebuie să fim echilibraţi în manifestrăile noastre - pe care mai întâi ar trebui să ni le moderăm.

Vom discuta în continuare, pe scurt, despre condiţiile actuale, favorizante, de extindere a conştiinţei şi puterilor spirituale ale omenirii în pătrunderea spaţio-temporală.

joi, 4 noiembrie 2010

VIEŢI ANTERIOARE: DISCUTÂND PE LARG DESPRE SCEPTICISM

Dacă am pornit urcuşul explicaţiilor privind vieţile anterioare, una dintre cele mai controversate teme de discuţie este legată de realitatea vieţilor anterioare. De fapt, de întreaga fenomenologie care însoţeşte încredinţările unei părţi a omenirii privind ieşirea din stăpânirea prin atitudine dogmatică, prin impuneri de tot felul, care a jalonat societatea umană a ultimelor 7 - 8 milenii.
Sigur că nu intru în prezentarea controverselor sau a argumentelor pro şi contra unei idei sau a alteia. Mi-am propus să scriu despre contextul în care realitatea vieţii fundamentale - neîntrerupte şi eterne - a spiritelor, a monadelor din spirite şi apoi a monadelor individuale (ca trepte de evoluţie spirituală generală) cuprinde manifestări aparent fragmentate: o realitate prezentă astfel în conştiinţa umană prin înţelegerea modului de folosire a forţelor spirituale radiante, proiectate în:
- interiorul unui singur univers: în locuri diferite, în condiţii de trai diferite, în funcţie de experienţa de orientare şi de folosire a forţelor radiante în etapele de început ale evoluţiilor;
- în universuri diferite: însă numai în cazul evoluanţilor foarte înaintaţi, pe care I-am numit coordonatorii evoluţiilor noastre spirituale.

RĂSPUNSUL MEU LA O PARTE DIN IDEILE CARE CIRCULĂ ACTUALMENTE MAI MULT SAU MAI PUŢIN OFICIAL
Orice noutate este primită la început cu mai mult sau mai puţin scepticism, datorat încredinţărilor formate anterior.
Puterea, forţa de exprimare a încredinţarilor formează însă o consolidare, necesară în condiţiile în care nimic nu este de anulat, de aruncat, de distrus, ci de folosit atunci când condiţiile de trai o cer. De folosirea noului şi vechiului deopotrivă poate depinde la un moment dat starea de supravieţuire, în condiţii care pot deveni dificile chiar în societatea momentană.

Nu discut despre scepticismul creator, care determină cercetarea continuă. Nici nu l-aş numi aşa - l-aş numi mai curând curiozitatea de a cerceta ce este dincolo de cele cunoscute deja, dorinţa de a nu ne opri la zidul cunoaşterii. El poate crea de multe ori acel fel de simţire pe care îl numim suficienţă. Bună şi ea - de altfel - însă doar pentru un moment: acela al odihnei, care şi consolidează, în plus, cunoaşterea obţinută.

Mă refer la acel tip de scepticism care se sprijină pe elemente de educaţie sau pe o cultură oficială care urmăreşte robotizarea populaţiilor. Şi mulţi oameni şi-au însuşit, prin frică conştientizată sau pur şi simplu prin educaţie familială, o astfel de învăţătură falsă, pe care au dus-o la rang de încredinţare, din care şi-au făcut o "sfântă" armă. Şi lovesc crunt, în continuarea religioşilor de profesie, cu ideea complex nesănătoasă că Dumnezeu ascunde etern-intenţionat multe lucruri omului, iar căutarea şi dezvoltarea pe cont propriu a modalităţilor de cercetare spirituală prin alte simţuri decât cele trupeşti ar fi păcat sau în cel mai simplu caz - total "nenatural". Nu-şi dau seama că nu fac altceva decât să perpetueze cu adevărat o stare de ne-normalitate, încercând să taie mlădiţele din care se va dezvolta în mod complex viitorul omenirii.
Nu vreau să continui pe această cale de evidenţiere a unor aspecte neconstructive ale societăţii noastre, pe care de altfel le cunoaştem bine. Să percepem corect cele care se petrec în societatea noastră, înţelegând-o şi dorindu-i doar depăşirea manifestărilor interesate, agresive, neconstructive.
Însă putem porni de la ceea ce formează interdicţii religioase sau, mai corect cred eu, de la obligativitatea încadrării gândirii umane în dogmele religioase.
De fapt ar fi şi mai corect să avem în vedere orice fel de dogmă: fie religioasă, fie laică - şi mă refer la prezentare oficială a unor ştiinţe, la caracterul axiomatic al multor elemente de cunoaştere actuală.
Scepticismul generat de atitudinile dogmatice ale oamenilor care se folosesc de ştiinţele oficiale, în societatea umană, poate fi considerat în egală măsură inerţial - la fel ca şi cel generat de doctrinele religioase. În fond, anumite laturi, aspecte ale ştiinţelor pot fi considerate doctrine laice, căci impun centrarea pe o anumită direcţie de gândire societară, cu implicaţii directe în relaţiile interumane. Biologia, psihologia, istoria - şi nu numai - pot crea depărtări serioase de la linia de echilibru, prin forme de analiză şi axiomatizare a manifestărilor vieţii în general, şi omului în particular. Am în vedere acel om care îşi pune întrebări în registrul tuturor aspectelor societare. Apoi în registrul aspectelor planetare, apoi universale… Acel om care se vede obligat de conştiinţa sa să caute răspunsuri, care luptă să nu fie cuprins de psihozele pe care religia şi interesele politice şi sociale le creează (mai mult sau mai puţin intenţionat, dar a căror întreţineri sunt de multe ori intenţionate): în virtutea cărora, concret, se dezvoltă o latură sau alta a culturii şi a învăţământului de azi.

Mi-am propus să explic, prin întreaga mea activitate, fenomenologia concretă care stă la baza a ceea ce este numit azi "psihoză idealistă". Eu o numeam altfel, dar nu asta e important aici. Mi-am propus să demonstrez cu forţele mele că există un fundament clar, material concret, al fenomenelor nedezbătute oficial decât vag, cu teama că omul care dezbate constructiv îşi poate pierde credibilitatea în societatea profesională şi politică în cadrul căreia şi-a format o poziţie, un renume.
Nimic nu este de moment, acest moment pe care îl trăim, sau alt moment - orice moment. Nimic nu este acum reacţie la "crizele" care străbat societatea umană - într-atât încât se poate spune că omenirea a dus-o 7 - 8.000 de ani din criză în criză sau criza este felul omenirii de a fiinţa. În asemenea condiţii ştim bine că o stare generalizată nu mai este stare specială, ci normalitate. Şi atunci ea se numeşte altfel, mereu altfel - în funcţie de conştientizarea generală sau de interesele politice momentane, ori de felul în care omul îşi percepe la un moment dat propriul trecut. Exemplu: antichitatea nu s-a numit pe ea însăşi în acest fel, nici evul mediul, etc. - doar noi ne numim perioadele istorice în fel şi chip. Ştim asta bine.

Lumea îşi caută normalitatea azi, acea normalitate care i-a fost furată sistematic în mileniile trecute, făcând din abilităţile pur umane o vânătoare de vrăjitoare. Aşa cum un om este mai scund sau mai înalt, sau are o acuitate mai mult sau mai puţin înaintată a vederii, auzului, mirosului, gustului sau a simţului tactil - la fel se petrec lucrurile şi cu ceea ce numim intuiţie, clar-intuiţie, clar-simţuri (nu sunt întrutotul de acord cu această denumire, dar o folosesc pentru orientare faţă de literatura de specialitate).
Da, omul este foarte puternic şi foarte conştient de sine însuşi, azi. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost deja exprimat, omul l-ar fi descris azi la fel cum deja o face, acum. Poate chiar mai clar, nefiind influenţat de doctrinele religioase.
Dacă nu ar fi existat îndoctrinarea biologică prin teoria evoluţiei animalice a omului - din primatele "speciale" (care nu mai există azi - teorie foarte comodă în toate aspectele ei), omul-spirit şi-ar fi descoperit mult mai repede rădăcinile legate de originea corpurilor sale pe Pământ, de Creaţia înalt-conştientă a altor evoluanţi mult mai înaintaţi - Creatorii şi Coordonatorii evoluţiilor noastre, fără a fi influenţat de modul intenţionat-evaziv şi deviant al religiilor de azi. Care se sprijină exact pe ceea ce interzice poporului îndoctrinat…
Dacă…
Este doar orientativă folosirea acestui cuvânt: "Dacă"… Căci trăim "foarte" concret ceea ce trăim şi ceea ce este de făcut se leagă de concretul zilelor noastre. Timpurile se schimbă, fiecare intuiţie devine percepţie reală, comună multor oameni: din ce în ce mai multor oameni. Vom discuta în acest articol şi despre treptele de parcurs de la o etapă de trăire la alta, trepte care cuprind, şi care deosebesc diverse stări de starea inerţială în care ne-am obişnuit să cuprindem - cu o acuză pripită, generatoare de dispreţ - pe cei care nu se "mişcă" repede în peisajul nostru spiritual.

ADEVĂR SAU APARENŢĂ?
Toate formează - mai mult sau mai puţin conştientizat - negări ale realităţii: ale realităţii percepute de unii oameni sau de către alţii. Negări din încredinţare de orice fel.
Negare sau numai scepticism cu privire la diverse fenomene ale lumii înconjurătoare, care la rândul lor pot conduce la forme de manifestare umană dintre cele mai greu de conceput. Exemplul cel mai concludent mi se pare acela al negării existenţei girafei de către Parlamentul englez, înainte ca demnitarii în cauză să fi văzut vreodată cu ochii lor o girafă…

Toate au la bază un adevăr sau o aparenţă cu prezentare momentană care aduce cu un adevăr uşor de intuit. Descoperim mereu că lucrurile stau altfel decât ne-au condus aparenţele, anterior. Toate ne formează pe de o parte încredinţări - pe de altă parte greutăţi de urmărire, şi de schimbare a cunoaşterilor, încredinţărilor.
Descoperim însă, mai devreme sau mai târziu, că mintea noastră este de fapt foarte elastică, sprijinindu-se mereu pe tot ceea ce am înţeles anterior. Intrăm mai lent sau mai repede pe drumuri mereu noi, drumuri de cunoaştere, drumuri derivate din cele anterioare, bazându-ne şi pe percepţiile care ne-au ajutat, şi pe percepţii noi, pe mintea care are experienţă să croiască înţelegeri ale drumurilor, extrapolând: având la bază o experien?ă care adânceşte înţelegerile, formează altele noi, sintetizează, abstractizează şi îşi urmează calea care se întăreşte astfel.
Aşa cum am mai spus recent, ne sprijinim în drumurile cunoaşterilor de formatorii drumurilor, de dezvoltatorii lor şi de mulţi alţi utilizatori. Mai întâi suntem utilizatorii celor create anterior, şi dezvoltate de formatori şi însoţitorii lor, jalonând şi construind după puterile lor. Cei care vin să se alăture lor - o fac sprijinindu-se şi ei pe experienţa altora, dar în egală măsură şi pe intuiţia lor proprie. Astfel de intuiţii sunt şi ele proiecţii ale unei experienţe anterioare vaste, cu care fiecare spirit vine la întrupare: pentru a consolida ceva, pentru a îmbogăţi, pentru a aprofunda şi, în final, pentru a se înălţa spiritual: prin înălţarea celor cunoscute deja, prin puteri mereu crescute tocmai prin manifestarea celor întărite astfel. Apoi ajutăm la creşterea experienţei altora, şi ajutând - învăţăm noi înşine să înţelegem experienţa altora… adică creând mereu o adevărată spirală şi îmbogăţind-o prin conştientizarea infinitului şi eternităţii pe care le descoperim în zborul spiritual nesfârşit…

Dar în cuprinderea unui moment evolutiv - aşa cum trăim noi azi, pe Pământ - ne aflăm poate fără voie în vârtejul cunoaşterilor directe şi al intuiţiilor care urcă din subconştient. Avem un subconştient căruia i se estompează limitele transformărilor sale în conştient activ, iar acest moment este exact momentul conştientizării dispariţiei unor astfel de limite, cu care ultimele generaţii umane au trăit: până la încredinţare că trăiesc singura, unica realitate.

Iar trecerile cuprind variaţii desfăşurate rapid, şi tocmai de aceea greu de suportat uneori. Reticenţi, sceptici, fiecare dintre noi trăim mai mult sau mai puţin un asemenea moment. Dar cauzele profunde ale unui asemenea fel de trăire poartă cu sine, pregăteşte şi creează momentul însuşi al trecerii de la reticenţă, scepticism - la primirea noului şi la formarea încredinţările noi.

Omeneşte vorbind, undeva încep să apară procesele de conştiinţă şi împotriva lor se aduc argumente, nu neapărat împotriva celor care deja au intuit necesitatea trecerii. Argumentele contra pot adânci propria schismă - între analist şi lumea înconjurătoare - până când apare încredinaţarea.
Dacă apare pe loc, în viaţa pe care o trăieşte momentan…
Dacă nu apare, este bine să reflectăm şi la o altă necesitate a vieţilor consecutive, bazându-ne pe următoarea realitate (şi răspund astfel întrebările de tip: "De ce nu toţi odată, ca să nu ne mai certăm atât…."):
- unele spirite au puterea de a se adapta rapid noutăţilor, obişnuiţi fiind deja să asculte mai curând de intuiţiile proprii decât de impunerile celor din jur;
- altele nu au încă această putere, ea le este în formare; nu au puterea să renunţe la construcţia unei vieţi care cuprinde renumele lor, cultura lor, îndreptată unic în direcţia sprijinirii vechiului. Care a consolidat deja ceea ce era necesar prin cele trăite şi merge în odihnă fără să se poată opri, creindu-şi astfel inerţii.
A merge mai departe pe această cale a nemişcării nu ar fi decât a crea şi dezvolta curente inerţiale, într-o etapă de evoluţie în care necesităţile au direcţia de conştientizare, şi nicidecum de formare a unor caracteristici cu caracter de unicat. Mai degrabă formarea unei flexibilităţi de adaptare la schimbări, decât împietrirea în acelaşi mod de a trăi, osificarea manifestărilor de un anume fel, în detrimentul fluidizării trăirilor şi înţelegerii rotirii cadrului vital în funcţie de modificările universului înconjurător. Căci da, universul nostru se schimbă, şi noi - odată cu el. Concret, şi o simţim în corpurile noastre, în intuiţiile noastre, în percepţiile care se deschid, care ne împing la schimbare: dorită sau nedorită.
Deocamdată nu pot fi de acord cu ideea că cei "întârziaţi" se vor reîntrupa în continuare, în timp ce "treziţii" vor pleca fericiţi pe alte meleaguri minunate ale universului…
Subscriu şi întăresc astfel simţirea conform căreia majoritatea spiritelor existente azi pe Pământ şi în jurul Pământului, sunt venite din alte puncte ale universului, din alte universuri, şi se vor întoarce "acasă" - adică: de unde au venit - în timp ce pe Pământ vor rămâne:
- rezidenţii (cei mai puţin evoluaţi, dar care nu au avut evoluţii în ultimele câteva milenii, neputând suporta agresivităţile celor de acum).
Aici este confuzia cea mare, din multe viziuni ale trecutului şi ale viitorului deopotrivă: sunt confundaţi rezidenţii (spiritele care vin pentru prima dată în viaţa lor spirituală să trăiască în condiţiile de pe Pământ) cu spiritele înaintate (tot primare, dar de evoluţii mai înaintate) - care şi ele vin pentru prima dată pe Pământ, însă în calitate de ajutători ai rezidenţilor, trăind primele lor evoluţii efective de ajutaţi-ajutători, la nivele foarte joase de vibraţie a universului. Rezidenţii sunt spirite primare în călătorie spirituală progresivă, în timp ce majoritatea ajutătorilor lor (tot primari) sunt în călătorie spirituală regresivă. De reţinut acest lucru.
- ajutătorii cei mai înaintaţi din populaţiile de azi - fie primari sau secundari, care azi sunt sau nu "treziţi". Foarte important de reţinut ŞI acest lucru.
Căci cei numiţi impropriu "ne-treziţi" sunt în asemenea situaţie doar pentru că acum, şi nu altcum, au condiţii de a-şi percepe propriile neputinţe de adaptare: în condiţiile de mare aglomeraţie planetară şi de dezvoltare tehnologică deosebită. Iar alături de ei sunt întrupaţi ajutătorii cei mai rezistenţi, sensibili - dar şi rezistenţi, care îi pot sprijini pe cei mai puţin adaptabili, flexibili. Tocmai sensibilitatea şi rezistenţa lor pe termen lung ajută pe toţi cei ajutaţi să-şi continue drumul, fără ca încrâncenările lor - înţelese bine, şi mai ales în majoritatea subtilităţilor lor - să le denatureze evoluţiile proprii.

Într-un ciclu de vieţii viitoare, cei care azi au conştientizat inerţii peste care nu au putut trece acum (şi pentru care sunt în mod complex ÎNŢELEŞI, NICIDECUM PEDEPSIŢI… foarte multă atenţie la acest aspect !!) nu se vor naşte direct într-o societate care să-I oblige să facă direct ceea ce nu au putut face acum. Dimpotrivă, şi aici se manifestă AJUTORUL coordonatorilor evoluţiilor noastre, se vor naşte pentru manifestare prin corp fizic într-un cadru vital înălţat, într-o societate formată de cei care au avut anterior întrupării lor: şi flexibilitatea în orientări, şi puterea de a primi noutăţile percepţiilor şi lucrărilor de tip nou, valorificând fiecare moment propice formatărilor necesare desfăşurării noului, irumperii noului la interfaţa dintre diverse straturi de noutate pe care deja le pot întrevede cei mai intuitivi.
Care astfel vor consolida cele trăite acum, chiar în aceste condiţii. Căci ei şi-au trăit deja fazele anterioare, şi sunt întotdeauna peste tot unde este nevoie de ajutorul lor.
Ei sunt cei care creează întotdeauna societatea viitorului, care dezvoltă rădăcinile şi tulpinile, care îmbogăţesc rămurişul şi astfel fac "cuib" celor care vor veni în societate, ulterior: care se vor acomoda astfel mai uşor cu diverse feluri de manifestări, până când - indubitabil - îşi vor forma şi ei flexibilitatea de care dau dovadă generaţiile evolutive care le-au oferit ajutor.
Cu toţii, ajutaţii de azi şi ajutătorii lor, vor ajuta împreună alte generaţii de sceptici, de inerţiali - cei ai timpurilor care se vor derula atunci.
De la care învaţă şi ei să ajute, în continuare, alte generaţii, în eternitate.
Într-o spirală fără de sfârşit…
Timp avem, căci suntem cu adevărat nemuritori. Iar de bucuria eternului şi infinitului chiar ne vom bucura cu toţii.
Chiar şi cei care azi sunt reticenţi, de frică să nu-şi facă speranţe degeaba.
În economia eternului, "finit" şi "degeaba" este doar un moment uşor de depăşit.